Credeți că eu mă simt confortabil atunci când fug pe stradă ca să nu întârzii la serviciu sau îmi las copilul câte o zi întreagă fără pâine cumpărată , din același motiv, și observ în schimb , cu stupoare, că un parlamentar este plătit și în lipsă ?
Proști, incompetenți sau de rea credință cel puțin miniștrii, care or fi ei, mă refer la culoare politică, merg la serviciu. Pentru miniștrii care nu muncesc cum trebuie este de ajuns să se aplice Codul Penal.
Citiți-l și vă veți minuna câte articole are.
Parlamentarii au atâta neobrăzare încât , de multe ori , nici nu se prezintă în Parlament. Că de multe ori dorm acolo, e o altă problemă.
Doamne! Eu sunt unica fiinţă pe lume căreia Tu i-ai dat o părticică din atotputernicia Ta; putere de a condamna sau a achita pe semenii mei.
În faţa mea persoanele se înclină; la cuvântul meu ele aleargă; la vorbele mele ele ascultă; poruncilor mele ele se supun; la sfaturile mele ele se împacă, se despart sau îşi părăsesc bunurile lor.
La semnul meu uşile închisorilor se închid, în urma condamnatului, sau de deschid, pentru libertate.
Sentinţa mea poate schimba sărăcia în belşug şi bogăţia în mizerie. De hotărârea mea depinde destinul multor vieţi. Înţelepţi sau ignoranţi, bogaţi sau săraci, bărbaţi sau femei, cei care se vor naşte, copiii, tinerii, nebuni şi muribunzii, toţi sunt supuşi, de la naştere şi până la moarte, legiipe care eu o reprezint şi justiţiei pe care o simbolizez.
Ce grea şi teribilă povară ai pus, Doamne pe umerii mei!
Ajută-mă, Doamne, ca eu să fiu vrednic de această înaltă misiune! Măreţia acestui oficiu să nu mă ispitească. Orgoliul sau mândria să nu mă încânte şi măririle deşarte să nu mă încurajeze.
Unge, Doamne, mâinile mele; încurajează fruntea mea, o Duh al meu, pentru ca să fiu ministrul dreptăţii pe care Tu ai creat-o, pentru societatea oamenilor.
Fă din toga mea o mantă incoruptibilă! Pana mea să nu fie un pumnal care răneşte, ci să fie săgeata care indică traiectoria Legii, pe drumul justiţiei.
Ajută-mă, Doamne! Fă-mă ca să fu drept şi hotărât, cinstit şi curat, moderat şi blând, deschis şi umilit. Să fiu necruţător faţă de greşeli, dar înţelegător cu cei care greşesc. Prieten al Adevărului şi ghid pentru cei ce-l caută. Să fiu cel ce aplică legea, dar, înainte de toate, acela care o împlineşte. Nu-mi permite niciodată să-mi spăl mâinile, ca Pilat în faţa nevinovăţiei şi nici să arunc, ca Irod, pe umerii celui batjocorit, haina de ruşine. Să nu mă tem de Cezar de împărat, şi nici de frica lui să întreb poporul: Baraba sau Iisus?
Verdictul mea să nu fie o anatemă dureroasă, ci un mesaj care regenerează, un cuvânt care reconfortează, lumina care clarifică, apa care spală, sămânţa care încolţeşte, floarea care ţâşneşte din amărăciunea unei inimi umane. Sentinţa mea să poată aduce uşurare celui mâhnit şi curaj celui persecutat. Ea să sece lacrimile văduvei şi să înceteze plânsul orfanilor. Iar când vor trece prin faţa scaunului de judecată, pe care eu şed, zdrenţăroşii, mizerabilii, dezmoşteniţii, fără credinţă şi fără nici o speranţă în oameni, călcaţii în picioare, alungaţii, chinuiţii, a căror gură salivează, fără a avea pâine ca să mănânce, a căror faţă se spală cu lacrimi de durere, de umilinţă şi de dispreţ, ajută-mă, Doamne, să alin foamea şi să astâmpărsetea lor după dreptate. Ajută-mă Doamne!
Când momente din viaţa mea vor fi umbrite, când spini şi pălămidă îmi vor răni picioarele, când răutatea oamenilor va fi mare, când flăcările urii se vor aprinde şi pumnul se va ridica să lovească; când machiavelismul şi înşelăciunea se vor introduce în locul Binelui şi vor răsturna legile raţiunii; când ispita va întuneca gândirea mea şi va tulbura simţurile mele, ajută-mă, Doamne!
Când mă voi frământa în nesiguranţă, luminează-mi mintea; când voi ezita să iau o hotărâre, însufleţeşte-mă; când voi cădea, ridică-mă!
Şi, în sfârşit, când, într-o zi, voi muri, va trebui să apar în Augusta ta faţă, pentru ultima judecată, priveşte cu milă spre mine, Pronunţă, Doamne, Sentinţa Ta!
Judecă-mă ca Dumnezeu.
Eu am judecat ca om.
Tradusă Dr.George Surdu
Sunt prea implicată emoțional ca să vă scriu gânduri pline de pilde despre judecată. Chiar și numele ales blogului meu demonstrează părerea pe care-o am despre judecata celor plătiți bine ca să ne facă dreptate.
Înainte de a trece la analizarea propriu-zisă a diferențelor și asemănărilor dintre cele așa zisele revoluții aș dori să vă amintesc, că în cei 50 ani de comunism , când statul se făcea că ne plătește iar noi ne făceam că muncim, ne-am învățat cu o DULCE lene. Sigur, veți sări ca arși de atâta furie ce clocotește în pieptul vostru, de atâta revoltă din SÂNGE. Îmi pare rău dar voi sunteți cei care plângeți după FANTOME. În cazul de față cea a comunismului. La fel ca voi aș fi gândit și eu, poate, acum ceva ani când aș fi fost de părere că toate instuțiile mici își au și ele un ROST. Între timp, experiența mi-a arătat că mă înșelam imens. După ce mi-am pierdut funcția de director de școală, mică din mediul rural, și-am revenit la catedră, timp de 3 ani, m-am simțit ca într-o continuuă vacanță. Atunci am început să gândesc, nu mințeau sărmanii muncitori ce scandau ” noi muncim, nu gândim ”, mai profund ca un mic FILOSOF. Aveam în clasă cel mult 20 elevi și, cu toate că predau matematica, munca mea era lejeră. Singurul lucru care mă deranja era lipsa oricărei bucurii. Nicio FĂRÂMĂ. Oricât m-aș fi chinuit eu , aș fi repetat la nesfârșit teoria și aș fi făcut sute de exerciții, rezultatele erau mediocre pentru că , din păcate, IQ-ul atât le permitea.
Din păcate, n-am auzit c-ar exista vreun VINDECĂTOR pentru prostie.
Abia acum, când lucrez într-o școală foarte mare, cu elevi numeroși în fiecare clasă, vin de la serviciu obosită. Vă rog să faceți o socoteală sumară pentru că ceea ce vă povestesc eu nu-i o excepție. Dacă într-un județ sunt peste 400 școli micuțe , cum sunt 40 județe , în toată țara sunt în jur de 16 000 de astfel de școli.
Dacă veți face un calcul asemănător și în ceea ce privește spitalele țării, veți observa că nu este același volum de muncă într-un spital județean de urgență ca într-unul din cele orășenești, mă refer strict la cele precum Slănicul din Prahova, atunci veți înțelege că a fost nevoie de reorganizarea din sănătate. Nu discut despre modul în care s-a făcut. Nu se putea ca PDL-iștii să dea dovadă de mai multă integritate decât PSD-iștii sau PNL-iștii. Doar suntem în țara în care au fost morți dar niciun terorist prins, e corupție generalizată dar nu avem corupți ! LUMEA se face că uită.
În justiție am senzația că nici măcar n-au avut curajul să înceapă reorganizarea și acest fapt nu mă miră. Doar scrierea și votarea unor coduri nu înseamnă că e vorba despre începerea unei lupte SOLIDE cu infracțiunile. Doar trăim într-un regim al dictaturii justiției care se ascunde sub vălul inamovibilității fiecărui element al ei ! LEGĂTURA dintre ei și noi este realizată prin mita pe care unii o dau și alții o primesc.
Președintele Traian Băsescu a dorit , în spiritul aceleași optimizări, o reorganizare teritorială pe care, din nou, toate partidele nu și-au dorit-o. E drept că mie mi s-a părut cel mai vocal UDMR-ul. Poate că mă înșel deși nu cred. Pensiile recalculate și diversele ajutoare sociale obținute de foarte multe ori în mod ilegal au provocat nemulțumiri uriașe. Să-i amintesc doar pe pensionarii orbi ce-și conduceau mașinile pe drumurile patriei sau pe falșii revoluționari și consider că-i de ajuns.
În anul 1989 trăiam într-o cruntă dictatură. Atât revolta din anul 1977, mă refer la greva minerilor din Petroșani , cât și cea din anul anul 1987 fusesră rapid dezamorsate iar conducătorii lor dați dispăruți. Poate în închisori sau poate în spitale psihiatrice. Pentru că aproape nimeni nu mai scrie sau vorbește despre internările foțate în spitalele psihiatrice din timpul regimului totalitar vă aduc aminte de domnul Vasile Paraschiv. Vă amintesc de asemenea de cazul inginerului Gheorghe Ursu omărât în închisoare pentru că avea un carnet în care-și însemna despre nedreptățile pe care le observa în jurul său. A veni astăzi și a afirma că trăim într-o dictatură este o mare prostie sau o mare manipulare cu toate că, și în prezent la fel ca în trecut, PIESELE cele mai puțin importante am rămas noi.
BOC -CEL-MIC luptând cu ZMEUL IARNĂO adevărată ISPITĂ, pentru fiecare dintre noi, este aceea dorință ascunsă cu grijă, de a ajunge într-o poziție cât mai ÎNALTĂ.
Umblă ZVONURI, încă dezmințite de nimeni, că acolo , în zona cea mai de sus a piramidei sociale fericirea se dă cu carul.
Nimeni nu-și bate mintea cu gândul că în zilele noastre o funcție , indiferent că este vorba de una la stat sau la privat, e ca o FRUNZĂ veșnic bătută de VÂNTUL schimbării.
În NUMELE unei dreptăți sociale sau ale unor vorbe de mult celebre „În ranița fiecărui soldat este un baston de mareșal”, nu-l amintesc pe cel care le-a rostit pentru că prietenii mei îl cunosc, fiecare crede cu tărie ”proletară ” că-i de nasul său o astfel de demnitate, de însărcinare înaltă în stat.
Pe tortul vieții fiecăruia, încununarea succeselor, CIREAȘA e o adevărată măreție.
Nimeni sau aproape niciunul dintre noi, nu se gândește la câte lovituri peste NAS, este supus funcționarul sau demnitarul respectiv, zilnic.
CAUCIUC de-ar fi și tot s-ar rupe până la urmă.
Se întreabă cineva cum este când simți, într-o funcție fiind, un GAROU invizibil sugrumându-te ? ELECTRICITATE trecându-ți prin fiecare celulă ?
E total INESTETIC să-i vezi pe regi plângând amarnic după o iubită dintr-o altă clasă socială, puțini au avut tăria să renunțe la tronul primit de dragul unei povești romantice, pe premieri ținându-se de șale după ce –au dat zăpada în văzul tuturor televiziunilor și pe ministrese masându-și picioarele obosite și umflate de la tocurile prea înalte.
Iar noi, în acest timp, fiind profund nefericiți pentru faptul că nu ni se recunoaște adevărata valoare și nu ocupăm locul pe care-l merităm în societate, stăm tolăniți, la umbra răcoroasă a unei umbrele, vara, sau la căldura molcomă a unei sobe, iarna, nu-mi place cea a caloriferului pentru că îmi îngreunează respirația, și butonăm televizorul sau navigăm pe net înjurându-i birjerește pe cei pe care-i credem imbuibați, ghiftuiți și fericiți.
Imaginea care m-a inspiratOare, de ce nu ne bucurăm trăind fiecare clipă ca fiind ultima din viața noastră și apreciind-o pentru ce ne aduce bun ?
De ce ne amărâm singuri zilele ?
Oricum, ele ne aduc, de fiecare dată, doar ce merităm.
Fie că vrem să recunoaștem sau nu.
Nu știu la ce s-a gândit psi când ne-a ales cuvintele , nu citesc înainte ce-au scris ceilalți ca să nu fiu influențată, dar am adormit cu gândul la tema dată.
Pentru că sunt liberă și independentă nimeni nu mă poate demite dar nici să facă presiuni asupra mea ca să demisionez.
Din funcția mea, neretribuită de cetățean , nu mă poate nimeni obliga să spun altceva decât vreau eu.
Libertatea de conștiință este consfințită în Constituția României.
De aceea și pentru că trăiesc într-o țară normală, oamenii fără caracter sunt o normalitate la fel ca și cei lași, afirm că m-am săturat de hienele de pe micul ecran.
Mă refer , dacă nu v-ați dat singuri seama, la cei care se hrănesc cu ura împotriva lui Traian Băsescu și lovind , de dimineața până seara, politicieni , jurnaliști sau ce mai vreți dumneavoastră, în noi ceilalți care îndrăznim să-i contrazicem.
Te uiți la ei și-i vezi cum li se strâmbă chipul devenind hidoși.
Nu știu de ce dar, parcă și consumatorii vorbelor lor din eter , îmi par din ce în ce mai sluți.
Dacă nu la chip la suflet în mod sigur.
„Bravo Basescu.
A anuntat ca dupa ce medicii impreuna cu romanii care au facut miting la Targu Mures nu vor ca nimic din ceea ce se intampla acum in sistemul medical romanesc sa se schimbe, a cerut premierului sa retraga legea sanatatii. Foarte bine. Ne meritam soarta.
Meritam sa murim cu zile in spitale.
Meritam sa fim umiliti de medici
Meritam sa platim CAS-uri ca sa nu primim nimic
Meritam sa platim preturi uriase la medicamente ca sa-i imbogatim pe smecherii ce capuseasa sistemul medical
Meritam sa avem soarta d-lui Lazarescu.
Nu vi se pare dubios ca desi medicii se plang ca vor sa plece din tara pentru ca nu au conditii decente de lucru, DAR FAC MITING CA NU VOR SCHIMBAREA SISTEMULUI ACTUAL PRIN NOUA LEGE ? Nu vi se pare de-a dreptul idiotesc faptul ca romanii se plang de 22 de ani ca mor cu zile in spitale, de mafia din sistemul medical care le-a scumpit medicamentele, ca sunt victimele malpraxisului, dar FAC MITING CA NU VOR SCHIMBAREA SISTEMULUI ACTUAL PRIN NOUA LEGE ? Nu cumva suntem niste viermi care isi merita soarta, si asta pentru ca majoritatea dintre noi ne lasam indusi in eroare de dejectiile din haznalele Antenelor via USL ?”
I Mi-am zis, încă de zilele trecute că mulți dintre cei din zilele noastre habar n-au despre jocul acesta, c-ar fi bine să desenez pe asfalt cu creta un șotron.
Apoi mi-am dat seama că oricum nu ar semăna cu șotronul din copilăria noastră, al celor născuți cu jumătate de veac sau mai bine în urmă.
Pot să înțeleagă tinerii de azi, născuți de mamele lor ce vorbesc între timp la telefonul mobil, că în tinerețea noastră foarte puțini aveau un telefon fix ?
Își pot imagina aceștia cum ne jucam noi, de fapt în țărână sau pe pământul bătătorit, când ei stau ore în șir în fața unui calculator ?
Cum scrijeleam pe pământ cu un băț acele pătrate după care ne jucam sărind după o piatră ? Ei, care încă din clasele primare, sunt obezi fiind obișnuiți să nu meargă pe jos distanța dintre două stații de autobuz ?
Da , ne jucam afară , indiferent dacă pământul era ud, uscat sau înghețat , pentru că asfaltul era chiar și în orașe , pe atunci, la fel de rar precum patinoarele doamnei Udrea, și eram sănătoși.
Mă gândesc la mine și colegii mei de joacă și-mi zic, Doamne, ce copii minunați eram !
Ne jucam, nu mințeam , nu turnam și nu eram lingușitori.
Eram naturali și ne purtam normal.
Îmi amintesc că în copilăria mea, când se discuta între persoane adulte, mama îmi spunea :
” Du –te, mamă afară ! Avem de vorbit probleme importante pe care copiii nu trebuie să le audă. ”
Acum părinții bârfesc laolaltă cu copiii lor.
Dar să revin la șotron.
De cele mai multe ori părinții noștri nu aveau bani să ne cumpere jucării.
Ei nu puteau să meargă în piețe și să protesteze, eram săraci aproape toți, pentru că atunci era chiar un regim dictatorial la putere.
Arcuri, prăștii, păpuși confecționate din resturi de materiale, din cârpe, șotronul sau țurca înlocuiau jucăriile pe care nu le aveam.
II În ultimii ani, nu știu din ce bani, poate europeni sau poate din impozitele noastre , primarii au umplut orașe, orășele sau sate cu aceleași topogane colorate din plastic.
Ca să ne ia voturile. Nu ne-a întrebat nimeni dacă chiar ni le dorim dar aceasta este o altă problemă.
De două zile doamnele parlamentare liberale Adriana Săftoiu și Mariana Câmpeanu ne vorbesc despre părculețele construite în pădure. Nu dau numele primarilor respectivi.
Mi-am amintit, de faptul că împreună cu elevii mei din clasa a VIII a , ne-am făcut cruce gâsind în drumul nostru spre mănăstirea Crasna, cea așezată într-o pădure, un părculeț.
Fotografiile pe care le vedeți au fost făcute de mine în anul 2008 și sunt din satul Schiulești, comuna Izvoarele.
Cine credeți că este primar acolo ?
Doamna Margareta Dinulescu, liberală convinsă, mama artistei Maria Dinulescu !
Cel care a câștigat mulți bani nemunciți. Premiantul Parlamentului Român Puteți să-mi dați și alte numeÎn luna decembrie, în urma unui control din luna anterioară a doi inspectori din ministerul educației, o inspectoare , doamna Liliana Tenescu de la inspectoratul școlar Prahova , a tăiat colegilor mei mai multe ore.
Culmea este că s-au tăiat ore care fuseseră ținute. Pentru muncă efectuată.
După cum imi este firea m-am revoltat în sinea mea. Eu reușisem să-mi semnez toate orele, stând într-una din zile 8 ore în școală după ce îmi efectuasem orele de curs, ca urmare nu mi s-a oprit vreun leuț.
Am scris în ajunul Crăciunului o scrisoare Președintelui Traian Băsescu , o ciornă, pe care n-am mai trimis-o fiindcă mi se înmuiase avântul revoluționar de la mâncarea bună.
După sărbători, având treabă la Ploiești , nu pierd acum vremea cu înflorituri de limbaj pentru că sunt prea nervoasă, am mers în audiență la inspectoratul școlar. Am vrut inițial să merg la domnul inspector general Borovină, pe care-l cunoșteam de când era adjunct din partea PC și mai apoi PNL, dar, de plictiseală, după ce –am așteptat vrea 15 minute la ușa sa, m-am răzgândit și am intrat la unul dintre adjuncți.
Domnul inspector general adjunct Adrian Ionică n-a prea înțeles de la început ce vreau sau doar s-o fi făcut.
Cert e că după o oră, în care i-am explicat că nu este corect ca unor persoane care și-au efectuat munca să li se oprească din veniturile salariale și că eu sunt martoră pentru doi dintre colegii mei care au fost nedreptățiți, a recunoscut că e un gest de civism din partea mea.
De ce a durat atât de mult discuția ?
Pentru că domnului inspector general adjunct Adrian Ionică I se spusese de către doamna inspectoare Liliana Țenescu c-au fost tăiate doar ore neefectuate.
Cum puteam eu să fiu crezută când o inspectoare, care absolut întâmplător fusese adusă în inspectorat de câtre liberali, afirma altceva ?
Că, tot absolut întâmplător această doamnă a fost cercetată penal pentru faptul că nu mi-a eliberat un document în termen de 30 de zile, este o altă poveste.
Vă întrebați, pe bună dreptate, ce are povestea mea cu ștampila primăriei ?
Păi, bine oameni buni, de ce au fost plătiți în toți 22 ani parlamentarii noștri care chiuleau ? Alții votau în locul lor și nimeni nu le-a oprit din indemnizațiile lor care sunt cu mult mai mari decât ale noastre ale celorlați bugetari.
Dacă eram în București ieșeam și eu cu o pancardă :
Parlamentari, dați înapoi banii nemunciți !
Imaginați-vi-l tremurând în Siberia și mâncând cartofi fierți sau copți în spuzăI De MICI suntem manipulați în fel și chip. Cei care-o fac se gândesc că noi am rămâne niște SĂLBATICI dacă ei n-ar exista și nu și-ar exercita influența asupra noastră.
O fi bine, o fi rău ? Cine știe cu adevărat ?
Când aveam 7 anișori neîmpliniți, în puținele zile când m-am dus la grădiniță, am văzut un filmuleț cu marele erou Lenin.
Era în Siberia și mânca sărmanul de el cartofi fierți. Îi era tare frig.
N-am povestit nimănui acasă despre film, m-ar fi lămurit cineva din familie ce hram purta Vladimir Ilici Lenin , dar am ținut ADÂNC în sufletul meu un sentiment de compasiune pentru el.
Mult prea târziu, când ajusesem studentă , un tăvarăș venit de la București ne-a vorbit despre ceea ce eu nu bănuisem, omul acela al cărui STRIGĂT împotriva nobilimii ruse și a autocrației ultimului țar era un bolșevic care s-a opus Unirii Transilvaniei cu România în 1918, Fără să vreau iubisem dintoată INIMA un dușman al țării mele.
Toţi cei care l-au cunoscut pe Chivu Stoica (1908-1975) au fost unanimi în certitudinea că "fusese sinucis". AVEREA ÎN CARE S-A LĂFĂIT NU L-A SALVAT !II Nu știu de ce m-a luat bunica mea din partea tatei într-o seară cu ea. Era o femeie rece, a fost ființa pe care, Dumnezeu să mă ierte n-am îndrăgit-o defel, și mă gândesc că a vrut să mă impresioneze într-un mod ABSOLUT inedit.
Poate, mă gândesc cu o întârziere de câteva decenii, nu era o ființă rea dar în mod sigur nu știa să comunice cu mine. Nu știa să mă asculte și să-mi vorbească.
Cu toate că oficial era plătită ca fiind, nu știu ce, în Spitalul ” Emilia Irza ”, se ocupa de educația celor două nepoate ale premierului de atunci, tovarășul Chivu Stoica.
Pentru că era o membră de mare încredere a PMR-ului. Nu cred că se numea deja PCR.
PORȚILE erau strict păzite dar, până să ajungem în fața lor, a celor de la vila în care locuiau, am fost oprite și legitimate, bunica doar, pentru că eram un copil, de un număr mare de militari.
Nu-mi amintesc ce CULOARE aveau hainele acestora în schimb știu că mă plictisisem rău de tot oprindu-ne și ascultând-o pe bunica mea cum repeta automat aceleași explicații.
În timp ce bunica vorbea cu șeful ei, eu am rămas cu cele două nepoate ale sale. Un apartament, cât cel în care locuiam cu familia mea, reprezenta locul de joacă al fetelor și era plin de jucării , strânse toate laolaltă, cum nu văzusem până atunci în niciunul dintre magazinele din țara noastră. Nici după aceea n-am mai întâlnit așa ceva, ca mulțime , ci abia acum după evenimentele din decembrie 1989.
Poșeta Elenei, provoacă revolte precum odinioară glezna altei Elene !III În timpul postului Crăciunului când m-am apropiat de două dintre colegele mele, pentru a lua niște ZAHĂR, am fost zguduită de discuția pe care-o aveau.
– Să moară, nu mi-ar pare rău.
A spus una dintre ele.
M-am mirat pentru că auzisem aproape în fiecare zi spunând că n-a renunțat nici ea nici cealălaltă la ținerea postului.
– Cine să moară ? Am fost eu indiscretă.
– Cum cine ? Băsescu.
– De ce ?
– Nu-mi spuneți că pe dumneavoastră nu vă deranjează cât câștigă fiică-sa.
– Cine Eba ?
– Da, Eba.
– Nu mă deranjează pentru că eu și fostele mele colege mai tinere am votat-o.
– Ați votat-o ?
De data aceasta colegele mele au fost cele care au rămas mute.
– Ce-ați găsit la ea deosebit ?
– Nimic. M-a deranjat faptul că bărbații o atacau. Misogini. Bărbații din familia mea n-au vrut s-o voteze. Mi-am exercitat dreptul meu constituțional la vot.
Glasurile ni se ridicau tot mai sus ca într-o SPIRALĂ.
– Bine. Să zic că vă înțeleg. Dar nici Elena Udrea nu vă enervează ?
– De ce ? Ar trebui să mă enerveze ?
– Ați văzut ce poșete scumpe are ?
Mă gândeam că le revoltă faptul că poșetele respectivei doamne sunt confecționate dintr-o piele scumpă obținută prin sacrificarea antilopelor ce aleargă NECHEZÂND în STEPA rusă.
Nu, mi-am zis singură, nu-i vorba de spirit ecologic, le-ar nemulțumi și crimele înfăptuite împotriva bieților mistreti de la Balc, vânătoare organizată anual de magnatul Ion Tiriac, dar cum nu fac nicio referire la ea sau la alte excese, în sfârșit, înțeleg.
E vorba doar de invidie. Păcat.
Își încarcă sufletele cu niște păcate fără rost.
N-au înțeles că în această lume , nicicând și niciunde, nu vom avea toți acces la aceleași resurse .
Iar ca să sperăm să beneficiem de aceleași condiții precum miniștrii este o inepție.
Dictatura justitiei 