ONG-urile fac politică. Politica lor

Concursuri trucate. Când un vot valoreayă mai mult decât 48!
În anul 2009 am descoperit faptul că ONG-urile, sub masca neutralității, a imparțialității și echidistanței nu fac altceva decât politică. Politica lor. Își văd de propriile interese mai mult sau mai puțin meschine. Că mai sunt cetățeni care îi cred sunt absolut convinsă. Oamenii muncesc pentru salariul pe care-l primesc. Puțini au timpul necesar și răbdarea să-i urmărească atât pe politicieni cât și pe ONG-iști.

O mică știre despre ,, O Românie curată,, și un concurs în care m-am implicat emoțional, adică doar cu votul, m-au făcut să scriu ceea ce gândesc de mult dar abia acum a venit vremea să scriu. O bănuiam pe doamna Alina Mungiu Pipidi plină de ambiții mari încă de când a scris o piesă despre Isus, ceva ce nu am văzut dar care știu că a scandalizat creștinii.
Rândurile următoare sunt copy-paste din articolul ,,Ultima nebunie a lui Vasile Paraschiv,,
10 Februarie 2011 http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/ultima-nebunie-a-lui-vasile-paraschiv-216313.htn

,, Ne-am mai văzut de două ori după acea zi la Timişoara, când m-a surprins atât de mult încât şi eu am înclinat să cred că nu mai are chiar toată judecata. A bătut pe neaşteptate la uşa biroului meu din strada Eminescu din Bucureşti, după ce petrecuse o dimineaţă la Cotroceni încercând să îşi programeze o discuţie cu şeful statului. L-au plimbat din birou în birou şi pînă la urmă dl. Baconschi, pe atunci consilier, l-a expediat. Ca atare, a trebuit să pun mâna pe telefon şi să răcnesc la toată lumea pe acolo, rolul meu obişnuit. Desigur, nu le-am spus că era penibil din partea lor, nişte oameni mici şi cocoţaţi în viaţă pentru că şi-au cultivat ascensiunea ca pe o plantă preţioasă, să considere că îşi pierd vremea dacă stau de vorbă cu un om cu adevărat mare, le-am spus ceva mai pe înţelesul lor, că nu se poate ca preşedintele care condamnase comunismul să ţină la uşă un disident de reputaţie internaţională, că dă prost, că se poate afla, că să îl facă primit! Cine s-a întrebat vreodată de ce nu îmi place de dl Baconschi are aici începutul poveştii.,,

Mi-am imaginat-o cum a dat telefon și a urlat și când fata președintelui Traian Băsescu a îndrăznit să candideze împotriva voinței sale și a multor altora.

În timpul campaniei electorale din anul 2004 am avut posibilitatea să-l văd și să-l aud pe un profesor de la UPG Ploiești, profesor ce deținea funcția de decan sau rector, care s-a bâlbâit mult mai grav decât tânăra Elena Băsescu. În cariera mea de profesoară și mai apoi de director de școală am văyut mulți tineri profesori bâlbâindu-se de emoție. Ar fi trebuit să-i cataloghez automat drept proști?
De ce un tânăr, dacă este fiu de demnitar, automat nu are dreptul de a candida ? De ce Daciana Sârbu a candidat și nimeni nu s-a scandalizat și toată lumea s-a ofuscat când a candidat Eba? Am votat-o ,uite așa, pentru că la fel cum am susținut și ajutat de- a lungul anilor tineri profesori am vrut să o susțin și pe ea. Nu m-a obligat nimeni și nu m-a plătit nimeni.

Dar să revenim în prezent.

S-a susținut un concurs de caricaturi. Eu am votat cu Baricada&SareînOchi.Două zile m-am chinuit să găsesc butonul pe care scrie trimite.
Ce citesc azi?
,, S-a terminat concursul “SeverIN/OUT” de pe România Curată… Câştigător detaşat a fost afişul semnat “Sare în Ochi and Baricada”, cu 48 de voturi… Alte opţiuni: Octav – 2 voturi, Szakats Istvan – 3 voturi, Mihai Stănescu – 1 vot… Deşi ierarhia şi opţiunile sunt clare, ghiciţi ce lucrare, “declarată” cîştigătoare, merge la Strasbourg? Mihai Stănescu, stimaţi tovarăşi!…
Voi ce părere aveţi?,,

 
Acesta este posterul cu pricina, cel pe care eu l-am votat

Nu contest valoarea unui Mihai Stănescu. Nu îndrăznesc pentru  că nu mă pricep. Dar dacă el trebuia să câștige,  se știa de la bun început, la fel se cunoaște și în cazurile ocupării funcției de director de școală,  de ce a mai fost nevoie să votăm ? Ca să dăm o notă de legalitate ? Nu. Nu era nevoie.

 
 
 
Ca să le reamintim românilor că există un site numit ,,O Românie curată,,  cred că astfel se numește și să le facem trafic toți cei care îi admirăm și ținem la Baricada și la Sare în Ochi.
 
Altă explicație logică nu găsesc. Și de bun simț.
Anunțuri

Cine mai ascultă iarba cum crește ?

Trecem unii pe lângă alții și nu ne vedem,

Ne vedem dar nu știm cum arătăm cu adevărat,
Pentru că ne gândim că altceva este mai important , în această clipă , pentru noi.

Ne vorbim unii altora și nu ne auzim,
Ne auzim dar nu ne înțelegem
Ca și cum am vorbi în limbi diferite.

Ne iubim și nu știm cum s-o arătăm.
Pentru că suntem grăbiți
Să câștigăm banii necesari pentru a cumpăra mai târziu,
Prea târziu,
Clipa prezentă și de mult pierdută.

Între timp, cine mai are răbdarea să asculte iarba cum crește ?

Gânduri răzlețe ce mă bântuie într-o zi liniștită de Paște.
Carmen Amza
25 aprilie 2011, Vălenii de Munte

Iertarea

Atunci când ierţi te naşti din nou

Pentru că este Vinerea Mare şi Isus ne-a învăţat să iubim şi să iertăm, vreau să scriu în astă seară despre iertare.

Pentru cei care nu au apucat să citească postarea anterioară ,,Ziua în care mor prieteniile,,  dacă nu vor înţelege despre cine şi ce este vorba,  îi sfătuiesc să o citească.

Nu am suferit nici pentru funcţia pierdută, pe care nu dădeam prea mare importanţă, nici pentru banii pierduţi, este vorba despre indemnizaţie , cu toate că aveam băiatul în ultimul an de facultate şi banii îmi erau mai mult decât necesari,  cât am suferit că am fost înşelată în aşteptările mele.

 În sentimentele mele sincere.

Am fost pe punctul de a mă îmbolnăvi şi, doar dragostea mea pentru băieţii mei,  mi-a dat puterea să merg mai departe.

Pentru că ştiam cât de necesară este iertarea,  m-am rugat necontenit la Dumnezeu să o iert pe fina mea, cea pe care eram cel mai rău supărată.
M-am dus şi m-am spovedit sperând ca după aceea să nu mai mă înfurii la aducerea aminte. Totul a fost inutil. Aveam senzaţia că,  de fapt,  chiar eu eram aceea care nu voiam să iert.

Astă vară m-am îmbolnăvit şi am căzut la pat.  Aparent nu era de natură nervoasă ci fizică.  Ştiam însă că gândurile noastre sunt cele care ne îmbolnăvesc.
Mi-era teamă să ajung  iar în spital,  mă îngrozea ideea de a fi iar traumatizată fizic şi moral de medici şi , de aceea  m-am hotărât să postesc.

Ca să mă vindec.

Primele trei zile nu am mâncat nimic şi nu am băut nici apă, şi precum în postul Esterei,  m-am rugat.  De fapt, nici nu aveam puterea să fac altceva decât să stau în pat şi să mă rog.  După trei zile am început să beau apă.

Fiind mai tot timpul leşinată,  de foame, având timpul necesar să cuget la toate şi la tot, mi-am amintit că se spune că ne îmbolnăvim pentru că nu iertăm.

Am chibzuit, am chibzuit şi am ajuns la concluzia că mult mai importantă este viaţa şi nimic nu merită ca să risc să o pierd.  După a cincea zi, am simţit cum toată supărarea mea pe Otilia, fina mea trecuse. În a şaptea zi de post am chemat ambulanţa.  Întrebată de medic , de ce am aşteptat până în ultima clipă , am fost de o sinceritate , cred eu, dezarmantă.

,, Nu îmi este teamă de boală cât mă îngrozeşte faptul de a ajunge pe mâna doctorilor.,,

Nu putea să mă certe,  eram la un pas de moarte, mi-au spus după aceea.

S-au purtat însă, atât de plini de compasiune şi de profesionalim, cum nu mi se mai întâmplase de zeci de ani.

Din acele zile,  nu am mai fost supărată pe fostele mele prietene.

 Le-am iertat pentru binele meu.

Ziua în care mor prieteniile

Se întâmpla prin 2008, înainte de Paşte.

Fiecare greşim într-un fel. Greşelile pot fi de mai multe feluri, mai mici sau mai mari, capitale sau nu. Orice duhovnic, de la vreo mânăstire, o să vă spună că nu-i aşa. Că păcatul este la fel pedepsit. Dar să revin la greşelile omeneşti, greşeli pe care nu le spunem la spovedanie.

Am descoperit abia târziu că este o mare greşeală să crezi, că este de ajuns, să fi corect, să-i apreciezi şi , de ce nu , chiar să-i iubeşti pe cei din preajma ta şi să ai încredere în ei. Mai ales, să ai încredere în ei.

Se împlinesc anul acesta trei ani, de când tot întorc pe o parte şi pe alta această problemă, încercând să văd unde am greşit. Am greşit că m-am purtat corect cu oamenii cu care am colaborat sau am greşit când am vorbit prea mult şi cu prea multă sinceritate?

Mi-am cunoscut prietenele înainte de a deveni directoare la şcoală.
De una dintre ele m-am apropiat mai mult. Cu douăzeci de ani mai mică decât mine, frumoasă, inteligentă şi mai ales foarte ambiţioasă. Am respectat-o de la început pentru tenacitatea de care dădea dovadă să îşi depăşească condiţia socială. De o sărăcie lucie, fără lumină această tânără terminase liceul şi se angajase la noi în şcoală ca suplinitoare necalificată. Mi-era tare dragă şi mie şi băieţilor mei care au îndrăgit-imediat. Prietenele mele, celelalte au plăcut-o şi ele şi ,cu toate,  am încercat să o sprijinim ori de câte ori a avut nevoie de noi şi ne-a cerut.
Am considerat că este fiica mea pe care nu o am, sora mea mai mică şi prietena mea. I-am dat sfatul să se califice şi a urmat colegiul calificându-se ca învăţătoare.
A rămas însărcinată şi, cum nu aveau bani, ştiţi cum se obişnuieşte pe la noi creştinii ortodocşi, eu cheltuiesc ca naş atât dar, şi tu, trebuie să-mi cumperi cutare şi cutare, ca să nu se facă o afacere proastă, iar cum  sarcina ajunsese deja în luna a opta,  o prietenă a insistat să-i propun din nou să-i cunun religios. Mă mai refuzase, eu voiam să fim rude, aşa că i-am propus din nou. Copilul era mai bine gândeam eu, să aibă ambii părinţi trecuţi pe certificatul de naştere. Au fost bucuroşi de noua propunere şi am făcut nunta , unde se putea în altă parte , dată fiind situaţia financiară, decât în casa mea. Apartament la bloc cu două camere. Am amânat internarea băiatului, avea o boală ciudată, ceva cu boala sărutului, şi împreună cu el le-am ţinut lumânările în biserică. Ca un făcut băiatul zăcea în sufragerie , unde era masa întinsă şi musafirii iar eu am stăteam în dormitor pentru că orice vedeam, mâncare sau sucuri îmi provoca  greaţa. Mai mult, rudele finului meu fumau iar eu nu suport fumul de ţigări. Când s-a născut fata lor am botezat-o. La fel , fără a participa la masa ce a urmat ceremoniei de la biserică.

A fost angajată de către inspectoratul şcolar în şcoala unde ajunsesem între timp directoare. Era mai obraznică decât celelalte tinere iar mie mi se reproşa de către acestea că-i permit.

,, Cum să vă răspundă ? Nu-i sunteţi doar directoare ci şi naşă. ,,

 Băiatul meu mai mare, naşul lor, îi lua apărarea considerând că este o trăsătură de caracter frumoasă, că nu-i o persoană care aceptă să muncească fără să crâcnească. Mă deranja că Otilia, pentru că astfel se numeşte, nu-mi spunea nemulţumirile sale între patru ochi ca să nu existe comentarii răutăcioase din partea celorlalte colege care mi se păreau că sunt mai serioase. Dar pentru că au fost doar două incidente minore nu am făcut mare caz de ele.
În vara următoare am rugat-o ca, la repartizare, suplinitorii calificaţi dau examen de titularizare până reuşesc să ocupe un post definitiv, să aleagă o altă şcoală pentru că eu preferam ca o fostă elevă de-a mea, mai conştiincioasă , să ocupe respectivul post de învăţătoare. Otilia s-a supărat pe mine şi, nu ştiu de ce, care i-a fost adevărata motivaţie, a preferat să revină în şcoala pe care o conduceam. După câteva luni de răcire a relaţiilor, ne-am împăcat cu toate că nu ne certasem una cu alta ,iar ea s-a purtat mult mai corect.

Ne-am întâlnit într-o zi la inspectoratul şcolar. I-am prezentat-o inspectorului general cu care aveam nişte relaţii de serviciu foarte bune, ţinând cont că eu eram ţărănistă iar el pesedist.

Peste un timp ducându-mă cu treburi la inspectorat, inspectorul general mă vede şi mă cheamă la el în birou.
Titulara postului pe care suplinea fina mea, considerase că e mai bine pentru ea să plece să muncească în Spania şi postul devenise vacant.
,, Ştii că mi-ai prezentat într-o zi pe fina ta?
Îmi amintesc că mi-ai vorbit frumos despre ea.,, Am făcut ochii mari. nu ştiam unde vrea să ajungă.

,, M-a căutat şi m-a rugat să-i dau o numire definitivă pe post. Ce părere ai ?,,

,, Domnule general, e fina mea, e prietena mea şi o iubesc ca şi pe copiii mei dar ce a propus este ilegal. În sat este un tip care nu face altceva decât să urmărească ce se întâmplă,   pentru că are o fiică care vizează acelaşi post. Vă va face reclamaţie în mod sigur.Respectivul a reuşit să dea afară un judecător din Vălenii de Munte. I-a întins o cursă, i-a băgat bani în buzunar iar cei de la procuratură au venit şi l-au prins cu mita în buzunar. Este foarte periculos. ,,

Nu eu eram cea în măsură să hotărăsc ce să facă inspectorul general dar, aşa cum am mai afirmat, era o persoană cu care colaborasem bine.

I-am povestit şi fiului meu cele întâmplate spunându-i în modul sincer că şi dacă ar fi fost vorba de el la fel aş fi procedat. Mi-a dat dreptate.

Postul a fost ocupat de către altcineva şi astfel fina mea s-a văzut nevoită să îşi continue studiile. Cum matematica nu prea îi plăcea, postul de profesoară de limba română i se potrivea mai bine.

Am sărbătorit realizarea sa iar, în aceeaşi vară,  s-a titularizat ca profesoară de limba română în şcoala în care eram în continuare directoare.
Era serioasă ,conştiincioasă şi mă bucuram din plin pentru realizarea ei.
I-am povestit scena petrecută cu ani de zile înainte ,cea dintre mine şi inspectorul general şcolar. Nu a zis nimic, nu am avut impresia că s-ar fi supărat pe mine. Poate titulară fiind nu s-ar mai fi ambiţionat să înveţe şi să îşi continue studiile.

Au venit liberalii la putere. Eu am ocupat funcţia de director de coordonare iar pe ea am propus-o ca profesor coordonator. Merita. A acceptat greu responsabilitatea, afirmând că îi este teamă să nu se facă de ruşine. Am încurajat-o cât de mult am putut şi  i-am dat încredere în ea.

Am intrat în conflict cu liberarii, am fluierat în biserică, adică l-am susţinut pe faţă pe preşedintele suspendat, făcându-i campanie lui Traian Băsescu.

Cu câteva zile, doar două, înainte de a nu mai fi directoare, fina mea m-a îmbrăţişat şi mi-a mulţumit.

,, Naşa mea, câte am putut să învăţ de la tine, cum m-ai sprijinit în toţi aceşti ani. Îţi mulţumesc. Nici nu ştii cât de mult pot să te iubesc!,,

Peste două zile urla în cancelarie:

,, M-am săturat de dictatoarea asta! Cum de şi-a permis să aducă un elev în şcoală fără să ne întrebe ?Vă rog să semnaţi că nu sunteţi de acord cu venirea acestui elev.,,

Toţi colegii mei au semnat o hârtie. A semnat şi învăţătorul care, mă rugase doar cu o lună înainte să-i primesc copilul în şcoală, pentru ca să nu-i scadă nota la purtare în şcoala unde învăţa. Nu făcusem nimic altceva decât să duc o politică de mărire a efectivului de elevi , prin aducerea de elevi de la alte şcoli , elevi repetenţi sau cu probleme de comportament, pentru că riscam să se desfiinţeze şcoala.

Ceea ce se va întâmpla probabil peste doi ani.

Ziua în care au murit prieteniile mele, a fost cea în care eu nu am mai deţinut funcţia de director.

Cum în fiecare lucru rău este şi ceva bun cu această ocazie am aflat care îmi sunt prietenii adevăraţi.

PS. Fina mea atunci când nu am mai fost ddirectoare mi-a reproşat că nu am susţinut-o să ocupe , în mod ilegal, postul de învăţătoare.

Linişte sufletească

Ce poate fi mai aducător de linişte decât nişte pomi înfloriţi ?
Dedicat Rokssanei

Cât timp am fost directoarea şcolii, am avut mereu senzaţia, că pe umerii mei stă întreaga clădire, elevii şi părinţii lor, colegii mei. Aveam o responsabilitate şi nu voiam să greşesc. În primele 6 luni, nici să zâmbesc ca lumea, nu reuşeam.  Maxilarele îmi erau încleştate ca atunci când eram măritată, înainte de divorţ.  Aş fi renunţat, titlul nu mă încânta deloc, dar aveam de plătit rate la televizorul color.Indemnizaţia de director era exact cât rata la bancă.

Tatăl meu a făcut accident vascular cerebral. Pe dreapta.  Medicul a fost corect şi a recunoscut că nu avea şanse să supravieţuiască. Plângeam în hohote, abia trecuse anul de când o îngropasem pe mama , tot după un AVC. Şi tot pe partea dreaptă. Cred că doctorul fusese impresionat de durerea mea dar, şi de purtarea ciudată a soţiei tatălui meu.
Tefonul în care am fost anunţată că a murit tata, a fost dimineaţa devreme. Am plâns, mi-am şters lacrimile şi am mers la Ploieşti cu certificatele elevilor mei care promovaseră examenul de capacitate. A fost, cred că singurul an, în care s-a aplicat câte un timbru sec pe fiecare certificat.

Am stat la cozile aferente acestor situaţii, fuseserăm chemaţi toţi cei 500 de directori de şcoală din judeţul Prahova, după care,  m-am întors la şcoală cu certificatele şi le-am înmânat elevilor.

Abia a două zi am plecat, spre Bacău, ca să iau parte la înmormântarea tatălui meu.

La Ploieşti am descoperit că ar trebui să mai stau câteva ore ca să aştept acceleratul sau rapidul spre Bacău. Nu mai aveam răbdare şi, de aceea, am ales să plec cu un personal până la Mărăşeşti iar acolo, urma să aştept trenul de la Bucureşti, cel care mă ducea la destinaţie. Nu văzusem niciodată orăşelul Mărăşeşti. Aveam cărţi şi reviste la mine ca să nu mă plictisesc.

 Ştiu că era o zi însorită şi trenul circula bine. Am coborât la Mărăşeşti m-am plimbat vreo oră prin oraş, pe strada principală ca să nu mă rătăcesc. Apoi am cumpărat o cafea şi m-am aşezat la o masă afară. Era un bufet de lângă gară. Nu puteam să-i spun restaurant.

Priveam trecătorii, mă uitam la cerul însorit, la florile din pomi. Mă simţeam atât de liniştită cum de ani zile nu mai fusesem.

Ce este cu mine? Nu e momentul ca tocmai azi să simt această linişte sufletească, mi-am spus singură în gând.

Aveam o oră la dispoziţie, o oră în care nu trebuia să fug la serviciu, să fug la cumpărături pentru casă, să fug la Ploieşti la vreo şedinţă la inspectoratul şcolar sau la vreunul din partidele prin care, vremelnic ,m-am plimbat.

 Nu trebuia să fac nimic. Să rezolv, să învăţ, să scriu, să citesc, să spăl, să calc, să gătesc, să mătur, să şterg, să înţeleg, să ascult. Nimic. Era o oră în care nu trebuia să fac atceva  decât să aştept liniştită cu o cafea în faţă.

Nici măcar, să stau la vreuna din cozile de care nu am scăpat, cu toate că am ieşit din comunism.

Ciudat, nu?

Publicat în Fără categorie

Iubiţi-i pe procesomani!

Acesta este un cadou pe care mi-l doream şi nu speram să-l primesc.

Am fost învaţaţi din fragedă copilărie să-i ocolim pe procesomani şi să-i desconsiderăm. Orice om, care are mai multe procese pe rol, este etichetat de către ceilalţi drept procesoman.

Nici eu nu am făcut excepţie. Am considerat că nu este normal ca un om cinstit, corect, integru care nu intră în conflicte, şi de ce ar intra, cu ceilalţi să ajungă la judecată. Mai mult, soţul meu fiind avocat, avea grijă să-mi amintească în fiecare dimineaţă înainte de a pleca la serviciu :

,,Ai grijă ce spui, să nu ne trezim la proces! Ne-am face de ruşine.,,

Mai mulţi colegi, de-ai mei de şcoală, se judecaseră la Judecătoria Vălenii de Munte. Acum sunt ieşiţi la pensie.

Am avut grijă, ani de zile, şi am în continuare să nu spun ceva ce nu pot proba. În schimb, alţii nu au nicio reţinere în a face afirmaţii care nu pot fi demonstrate. Faptul că, acum nu mai sunt doar simplii muncitori ci primari aleşi, nu-i o motivaţie prea puternică. 

Pentru a-mi apăra onoarea, am fost nevoită să mă adresez justiţiei.

În această săptămână, când tot creştinul se pregăteşte pentru o mare sărbătoare, Învierea Domnului, eu mă chinuiesc să scriu acţiuni şi să verific tot felul de acte normative şi legi. Am în această săptămână 3 procese.

Am observat că , calculatorul în mod sigur, îmi programează în câte o săptămână câte 3-4 procese. De sărbători religioase în special.

De ce să-i iubiţi pe procesomani, vă întrebaţi de bună seamă ? Pentru că ei le amintesc celor din cadrul autorităţilor statului , că se poate să fie unul mai rebel, aşa ca mine, şi să se revolte. Cu preţul nervilor săi şi a sărbătorilor umbrite de neputinţă într-o ţară coruptă, cum bine zic rapoartele Uniunii Europene.

Aceasta este marca BARICADA. Îi mulţumesc !
Publicat în Fără categorie

Minunea

Domnul nostru Isus Cristos, cel la care mă închin cu smerenie
Părinţii mei au fost, ca de altfel marea majoritate a poporului român, creştin ortodocşi şi , precum mai toţi, nu erau preocupaţi decât de păstrarea datinelor străbune fără a se întreba sau îndoi despre adevărurile scrise în Sfânta Scriptură. Părinţii mei nici nu-L negau pe Dumnezeu dar nici nu credeau în El cu ardoare.

Ca urmare, nici eu cam de la la vârsta de 7 ani, când tata mi-a vorbit despre Teoria Evoluţionistă a lui Darwin şi mi-a creat o puternică stare de confuzie, nu ştiam cum să împac una cu alta, nu m-am mai gândit profund la această problemă.

În casa noastră nu exista nicio icoană şi de aceea am fost mirată când la socrii mei în casă am văzut nu doar icoane ci şi candelă aprinsă. Doar auziseră şi ei de strămoşul nostru maimuţa.

Eu sunt o persoană absolut obişnuită care spre deosebire de ceilalţi sunt foarte atentă la visele mele premonitorii,  pe care le am de când mă ştiu, şi la viziunile, e drept mai rare, dar care totdeauna îmi arată ceva, ce nu înţeleg în momentul respectiv dar, pe care mai târziu le descifrez.

Mă căsătorisem, eram însărcinată şi într-o noapte după ce m-am întors de la baie, culcată fiind în pat şi cu ochii închişi am avut o astfel de viziune. Am văzut un bărbat îmbrăcat în medic şi cu aceea mască pe gură precum doctorii în operaţie care nu era altcineva decât Necuratul, cu coarnele sale cu tot.

Era noaptea târziu, soţul meu dormea iar eu mă speriasem rău de tot. M-am tot gândit la semnificaţia acestei vedenii şi într-un târziu am adormit.

Dimineaţa i-am povestit soţului teama mea de operaţie şi de moarte.
,, Nu ţi se poate întâmpla nimic. N-am hotărât că tu vei naşt?e normal. Sunt simple vise de noapte şi nu ai de ce să te sperii.,, Nu am insistat. Eram în plin comunism şi, nu cred că se mai recunoştea,  ca fiind posibil altceva decât telepatia.

Au trecut lunile şi am ajuns pe masa de operaţie. Am povestit în ,, Gravidă abandonată de medici, nimic nou sub soare, în România!,,.

Marele meu noroc a fost acela că organismul meu luptă împotriva oricărui corp străin fie virus, bacterie, microb sau chiar făt. Ca urmare imediat după operaţia suferită şi în urma căreia am fost infectată cu stafilococul aureus hemolitic s-a declanşat şi febra. 40-43 era temperatura mea zilnică. După trei zile au vrut să mă trimită acasă numai că eu,  fiind mai curajoasă de felul meu i-am înfruntat şi le-am spus că nu pot pleca în asemenea stare febrilă.
Mă simţeam mult mai rău decât în alte dăţi. Nu puteam să rezolv probleme indiferent de natura lor. Adormeam pur şi simplu. Când i-am spus soţului meu că sunt îngrijorată de faptul că nu pot rezolva probleme, aveam ceva cărţi cu mine în spital, a râs. Eu însă nu mai păţisem aşa ceva şi ca urmare eram foarte îngrijorată în privinţa mea. Nu mă puteam hătărî ce să fac, şi aceasta era o problemă, deoarece adormeam. Dimineaţa o mituiam pe doctoriţa de salon ,pentru a-mi prescrie antibiotice, după care stăteam într-o continuă stare de somnolenţă. O mătuşă de a mea murise din cauza septicemiei, mama scăpase ca prin minune de aceeaşi boală, deci era un gând care mă bântuia în rarele momente de trezire. Două săptămâni am avut 40-43 grade temperatură, două săptămâni în care orice aliment gustam avea un gust neplăcut. De băiat nu-şi mai amintea nimeni. Era uitat prin maternitate. Toţi din familie se gândeau la mine şi îmi dădeau bani pentru a-i băga în buzunarul medicului de salon.

Într-o zi, slăbită fiind şi cu teamă de frigul de afară, eram în aprilie ca acum, mi-am luat câteva acte în buzunar şi am plecat din salon hătărâtă să mă duc la primul post de miliţie sau procuratură şi să le spun că sunt neîngrijită corespunzător de medici şi că voi muri din cauza nepriceperii lor.

Pe unul din holuri m-am întâlnit cu o asistentă. ,,Pe dumneavoastră vă căutam.Vă mutăm la reanimare pentru că sunteţi grav bolnavă.,, Era şi cazul! Nu i-am mai spus că, dacă mai întârzia câteva clipe, nu mă mai găsea în spital.

Doctorul Drăcea a fost cel care mi-a salvat viaţa aplicându-mi un tratament foarte curajos şi foarte scump. Nu cred că am apucat să-i dau ceva.
,, Am să fac septicemie ?,, a fost prima mea întrebare.
,,Ai deja.,,
Toţi s-au minunat de sistemul meu nervos. Ştiam ce gravă boală este septicemia dar cunoşteam şi faptul că 1 din 10000 scapă cu viaţă şi eram hotărâtă să fiu acea unu.

Mai târziu soţul meu mi-a povestit cum , speriat fiind de cât de bolnavă şi slăbită eram, în drumul său spre casă intrase , cu o seară înainte de mutarea mea pe secţia de terapie intensivă, într-o bisericuţă pe care o găsise, era postul Paştelui cred, deschisă. Aprinsese o lumânare şi se rugase din toată inima să mă fac bine.

După această întâmplare el, soţul meu, a crezut în visele şi viziunile mele iar eu am început să cred în puterea rugăciunilor şi în Dumnezeu.

Celui la care mă închin cu smerenie
Publicat în Fără categorie