”Veşnicia s-a născut la sat ! ” Acolo credința e în stare pură și nealterată, aș adăuga eu. FOTO : http://fanu.wordpress.com/2010/07/19/fiindca-satul-romanesc-este-inca-viu/Cineva mă întreba dumineca trecută imperios, cel puțin astfel mi s-a părut mie, să-i spun ce este credința . Credința în Dumnezeu.
M-am speriat. M-am speriat pentru că mi-era teamă că nu am să fiu în stare să-i răspund corect. Ca în fața unui examinator sever m-am pierdut cu firea și am devenit fără să vreau ostilă.
Ce e credința, în orice , e tare greu să explic darămite în Dumnezeu.
Orice explicație aș da dacă , totuși , mă înșel ?
Cum altfel, pot să mă simt decât pe niște nisipuri mișcătoare când este vorba despre definiții , nu despre credința propiu –zisă, tocmai eu care am fost crescută atât de dezorientant și confuz ?
Cel care mă întreba părea să știe mai multe decât mine iar eu , sărmana , mă întrebam în sinea mea de ce o face. Vrea să mă pună la colț, să-mi dovedească ignoranța, îmi ziceam în sinea mea, atât de încet, încât abia mă puteam auzii .
Dar poate că ar fi mai bine să o iau cu începutul.
Începutul pe care îl percep astăzi pentru că mâine sigur voi avea o altă viziune și un alt început.
În ce sau în cine poată să creadă cineva ai căror bunici și părinți sunt la rându-le debusolați ?
Bunici care se pocăiesc intrând în așa numitele secte, traseism religios, sau care jură pe Marx și Engels, Biblia a devenit între timp un pericol iar credința este la fel de periculoasă ca opiumul, sau care , simplifică totul, și nu-și mai pun întrebări existențiale luând viața așa cum este ?
Părinți care cred în teoria evoluționistă sau care își amintesc de Domnul doar atunci când sunt supărați și se ceartă cu El ?
Când se naște cineva și trebuie botezat sau când altcineva moare și trebuie înmormântat ?
Când se cântă colinde de Crăciunul Interzis și o face mai mult din spirit de frondă decât dintr-o o stare de mare evlavie ?
Sigur, niciunul dintre ei nu îndrăznea să afirme că, vezi Doamne , El nu ar exista. Dar dacă, totuși, El străjuie acolo Sus de unde îi vede sau aude ?
Dacă există Raiul și Iadul și se vor canoni o veșnicie în chinuri ?
Cine poate să răspundă la întrebări fără riscul de a greși ?
Doamne, Dumnezeul meu, ce mă fac singură în fața vrăjmașilor ? Apără-mă Tu, Doamne !Nu, nu vă speriați ! Nu sunt nici Moise, nici proroc, nici măcar Sfântul de la Maglavid. Dumnezeu nu-mi vorbește ci doar eu, de câte ori îmi amintesc, vorbesc cu El.
Nu-I cunosc glasul, nici de scris nu-mi scrie, de răspuns pe mess nici atât.
Și, totuși , Dumnezeu mă aude de fiecare dată și-mi răspunde în felul Său caracteristic.
Era prin vara lui 1992.
Eram teribil de supărată, atât de necăjită încât fără să vreau, fără să conștientizez măcar că o fac, încât m-am adresat Domnului.
” Doamne , Dumnezeul meu, mă vezi că sunt nevinovată, mă vezi că sunt nedreptățită, acum cine mă mai ajută pe mine ? ”
Văd drumul cu praful alb, soarele fierbinte ce mă bătea în creștetul capului și lung ca o zi de post. Neputința mea era mare și disperarea și mai grea.
Eram profesoară la o școală unde, niciun profesor de matematică, nu făcea pureci mulți . Unul singur rezistase 6 ani , un altul 3 ani iar restul cel mult câte unul.
Mă transferasem în anul 1990 fără a bănui că directorul școlii, profesor de educație fizică,, se va dezlănțui .
Mă reclamase pe la diverse inspectoare, cu plocoanele aferente ca să se facă mai credibil, iar ,acestea, își arătau grija firească față de procesul instructiv -educativ.
Până în acel moment avusesem însă noroc cu carul . O doamnă inspector general școlar , Gabriela Dobrescu, om integru și, pe deasupra, inteligentă mă susținea având încredere în mine.
Mă apărase împotriva tuturor vrăjmașilor mei. Atâta timp cât o știusem în funcție fusesem liniștită. Nimeni nu-mi va face rău, mă gândeam.
Citisem în presă însă că domna Gabriela Dobrescu, sătulă de toate mașinațiunile politice renunțase la funcție și prefersae să își dea demisia și să revină la catedra de chimie de la Liceul Nichita Stănescu din Ploiești.
Rămăsesem singură în fața inspectoarei Dinulescu, pe care eu nu o agreeam încă din decembrie 1989, când la Timișoara se trăgea , pentru purtarea ei disprețuitoare față de mine , care nu mă avea la inimă pentru poziția mea anticomunistă.
” Doamne , Dumnezeul meu, ce mă fac singură cu Dinuleasca ? ”
Epilog
Vacanța de vară s-a terminat și m-am întors la școală. Spre marea mea surpriză și fericire, tovarășa Dinulescu a fost demisă de către noua conducere a inspectoratului școlar Prahova. În schimb, eu am avut zile mult mai bune.
Demult, demult, trăia o femeie sărmană şi văduvă. Şi, se spune că avea văduva o fată frumoasă, dar frumoasă cum rareori se întâmpla să fie făptură omenească. Avea fata vădanei păr lung şi mătăsos care-i curgea în valuri de aur pe umerii albi ca zăpada. Privirea fetei era mai senină şi mai strălucitoare ca albastrul cer de vară. Dar pe cât era de frumoasă pe atât de leneşă era odrasla femeii din poveste.
Sărmana văduvă trudea singură vara şi iarna, în casă şi în ogradă, şi pe la oamenii din sat, şi pe la boieri, ca să poată pune mâncare pe masă. Când oboseala o dobora îşi ruga fiica s-o ajute la treburile gospodăreşti, dar frumoasa nici că se sinchisea de rugăminţile şi de truda mamei. Dar ştia s-o refuze pe bătrână cu atâta linguşeală în glas, cu blândeţe în ochi, şi cu surâs pe buze, încât biata femeie îi ierta trădarea, viclenia şi ipocrizia din căpşorul ei frumos.
Cât era ziua de mare, stătea fata în oglindă şi-şi admira chipul. Dacă era cald afară, se retrăgea la răcoarea odăii. Dacă era frig dormea pe cuptor, întinzându-se cu lene multă în căldura aşternutului. Şi cum fericirea şi buna dispoziţia n-o părăseau nicicând, fata cânta cu glas mângâietor şi dulce de se oprea lumea pe uliţă s-o asculte.
Dar se întâmplă ca într-o iarnă grea, femeia căzu la pat doborâtă de boală. Era afară frig de crăpau ouăle de păsări, şi nămeţii de zăpadă ajungeau până la fereastră. Degeaba se rugă mama de fiică-sa să iasă să dea de mâncare la păsări şi la văcuţă, căci fata rămase cuibărită pe cuptorul, care şi el începea să se răcească şi murmura încetişor un cântecel numai de ea ştiut.
Văzând atâta nepăsare şi delăsare din partea fetei, bătrâna răpusă de suferinţă, blestema cu ochii înecaţi în lacrimi amare pe făţarnica-i odraslă.
„Pe cuptor să-ţi petreci toată viaţa şi când s-o sătura străinii de lenea ta să te arunce în uliţă!”
Şi spunând aceste vorbe grele, femeia îşi dete ultima suflare.
Peste două-trei zile, văzând că uşa nu se mai deschide, vecinii au intrat în casă. Au găsit-o pe femeie ţeapănă în patul ei sărăcăcios, dar fata dispăruse fară urmă. Dar mare le-a fost oamenilor uimirea când zăriră pe cuptor vietate frumoasă, cu blana mătăsoasă şi aurie, care îi privea fix cu doi ochi de un albastru fară seamăn. Micuţa făptură torcea încetişor. Părea atât de blândă, firavă, mlădioasă şi neajutorată.
Când o femeie a întins mâna s-o mângâie, plăpândul animăluţ şi-a scos gheare ascuţite şi s-a repezit să zgârie mâna întinsă. Atunci femeia a apucat-o cu mâna însângerată de după ceafa şi a aruncat-o în zăpada din faţa casei.
Aşa a apărut pe lume pisica, animal frumos şi graţios, dar perfid, trădător, lacom şi leneş peste măsură.
Foto: Intact Images
Bunica mea Domnica, era paralizată de vreun an și jumătate. Nu avea pensie nici a ei, crescuse 8 copii , nici de urmaș pentru că bunicul meu Grigore, soțul ei, om mândru nu voise să muncească pentru comuniști , murind așteptându-i pe americanii ce nu voiau să mai apară. Ne mergea greu. Cred că era prin 1975-1976 vreo criză economică, de care noi cei din țară nu aveam habar, pentru că mama și mătușa mea Marta erau într-un fel de șomaj tehnic, nedeclarat și neplătit. Eu îmi amintesc bine anul, nu fac nicio confuzie , pentru că nu luasem examenul de admitere la facultate și mă chinuiam din răsputeri ca să învăț și să –mi îndrept acest eșec. Primul meu eșec major. Tata îmi suprimase pensia, aveam peste 18 ani și ne mai fiind la școală orice obligație a sa era nulă .
Nu știu cum am reușit să ne descurcăm în acel an dar, niciuna dintre noi nu s-a gândit să ne aruncăm în fața trenului, să sărim de pe vreun balcon sau să ne dăm foc în piața Prefecturii.
Nu existau pamperși, oricum nu aveam bani pentru ei, ca urmare spălam zilnic cele 15-16 cămăși de noapte, o schimbam des și aveam grijă să nu facă escare, răni pe care cu greu le-am fi putut vindeca pentru că bunica era diabetică.
De bunica aveam grijă mătușa Marta, mama mea , eu și o verișoară care venea zilnic să o vadă.
Restul copiilor care trăiau, sănătoși și plini de vigoare considerau că nu are rost să-și piardă vremea cu îngrijirea mamei lor. Aveau familiile lor, copiii lor, viața și viitorul lor .
Unul dintre băieții bunicii stătea la vreo 15 minute de noi. El mai venea în vizită, prilej de a se plânge de cât de grea viață are și cum nu îi ajung banii pentru mâncarea celor doi trandafirași ai săi.
” Mamă, tu știi cât de iubesc eu ! Dacă vrei tu, uite, eu îmi vând paltonul de pe mine și ți-i dau banii ție !”
Noi ne prăpădeam de râs, mama și cu mine, când îl auzeam, dar bunica îl iubea, era tot copilul ei , și îl refuza de fiecare dată.
Mai mult , bunica fiind o femeie ospitalieră și darnică, când îl auzea se necăjea tare și își ruga una din fete ca din puținul pe care îl aveam să-i dea și lui.
Soția sa însă, nora bunicii, nu voia să vină în vizită deloc.
” Fiule, dacă nu vine Gabi la mine , să-i spui că o să o iau cu mine ! ” i-a zis bunica la un moment dat.
Nu știu dacă s-a speriat, nu știu dacă a fost o premoniție sau simplă întâmplare, dar Gabi a venit în vizită la soacra sa la doi ani și jumătate după ce paralizase. O vizită scurtă, formală.
Nu a mai trecut mult și bunica mea a murit. Apucase să se bucure de faptul că eu reușisem , învățând singură, să promovez examenul de admitere la facultate. Eram prima dintre nepoții ei cu o astfel de ambiție , aceea de a deveni intelectual, ceilalți fiind toți comercianți, și era mândră de mine.
Ne-am minunat cu toții cum, tanti Gabi, scăpase venind doar o singură dată în vizită .
În toată acea perioadă unchiul, împreună cu soția sa, strânsese bani ca să-și mărească casa, ca să schimbe mobilierul din ea, și ca să-și cumpere o mașină Dacia.
Nu știu exact câți ani au mai trecut. Să fi fost 10 ani , să fi fost 15 ani, când am auzit că mătușa Gabi a paralizat. Câți ani s-a chinuit soțul său , singur, să aibă grijă de ea îmi amintesc însă perfect.
10 ani bătuți pe muchie în care a simțit și durerea mare pe care o are cel drag, căruia vrei să-i oblojezi rănile sufletești și trupești, cel apropiat dar și cât de greu este să îngrijești pe cineva, câtă muncă și cât devotament sunt necesare.
În schimb, mătușa Marta a murit în 15 secunde. A spus : ” Mor ! ” și moartă a fost. Fără dureri și fără chinuri. Mama a avut o moarte aproape la fel de ușoară. A intrat într-o comă profundă și după o săptămână ne-a părăsit.
EPILOG
Cât despre unchiul meu , ajuns bătrân și bolnav , cei doi trandafirași ai săi au găsit de cuvință că locul său ar fi mai nimerit într-un azil.
Să ne amintim mereu că , dacă supraviețuim, vom ajunge toate la fel.
Visând încă la victoria finalăO să vă întrebați, pe bună dreptate, ce are coada vacii cu ștampila primăriei? Păi, are.
Dacă domnul președinte în lupta sa cu forțele ticăloșite, despre care ne-a spus că le va înfrunta și termina, nu greșea numindu-l pe domnul Săftoiu șef la SIE , atunci doamna Adriana Săftoiu își vedea de lungul nasului. Mai bârfea un pic, lăsând să se scurgă informații de maximă importanță, despre o blondă dar, nu visa să pună mâna pe vreun mare afacerist, mulțumindu-se cu cel care îi fusese sortit până când moartea avea să-i despartă.
Numai că, președintele, învins se pare de structuri nu a mai reprezentat idealul domnei Săftoiu care, s-a văzut nevoită, să întoarcă spatele trecutului și să privească către un viitor mai roz. Dar, stupoare , ce vede ?
” România, statul prizonier al structurilor mafiote (“Frăția interlopilor” – I) ”
Ce să ne mai ascundem după degete, relaţiile interlopilor cu politicienii, magistraţii, şefii poliţiei şi ai administraţiei statului au o lungă şi glorioasă tradiţie. Păi, după Decembrie 1989, cine să fi știut mai bine cun se face un ban necinstit dacă nu milițianul pus să-l păzească pe bișnițar? Uite așa, de la primul milițian, întovărășit cu vreun viitor bancher (funcționar al băncilor de stat care mai puteau să scoată niște “verzișori” sau “mărcuțe” pe piață, să fie vândute la colțul străzii), care și-au pus la punct o rețea de vânzători de valută, pasul până la primul politician care să treacă prin noul Parlament o lege a regimului valutar șamd a fost ușor. O mână spală pe cealaltă și-amândouă rămân curate s-a transformat eu știu despre tine, tu știi despre mine, numai împreună ne merge bine. Așa ne-am procopsit cu o mafie interlop-politico-economică și cu obrăznicia bandelor criminale care controlează strada, orașe, sectoare industriale și, deseori, chiar statul. Duduienii, Sadovenii, Toboșarii, Corsicanii, Gemenii, Cămătarii, Gigi Ursaru, Răgălie, Gigi Boeru, Fane Spoitoru, Nicu Gheară, Sile și Nuțu Balint – atâtea nume (multe nerăsărite, încă, pe firmamentul întunecat al fărpdelegii), și tot atâtea fapte penale și legi batjocorite de către niște “legi” nescrise ale unei lumi extreme și obscure. Când sunt încolțiți dau cu pumnul sau scot armele albe (cuțitul, șișul, șuriul, săbiile ninja) sau chiar pistoale și mitraliere de ultimă generație – se știu apărați de banii negri scurși în buzunarele celor pe care i-au sponsorizat: de la șefi de poliție locali și centrali, până la politicieni influienți. D oar din patru în patru ani, în preajma alegerilor, apar ca din senin lepădate prin mass media rapoarte provenind din mediile judiciare sau dinspre serviciile secrete, care descriu năucitoare structuri mafiote, unde se împletesc tâlhăria, taxa de protecție, răpirile, tortura, racheții și ucigașii plătiți, crima și chiar asasinatele în serie. Trec alegerile, trece și “vânătoarea de monștri”.
Pentru cele , cei care sunteți curajoși și aveți puterea să înfruntați adevărul în față , vă recomand să continuați :
Știu că multora o să le par naivă, în cel mai bun caz, dacă nu proastă de-a binelea . Ce dacă ? Mă gândesc deseori, că unii au fost arși, înecați, spânzurați, spintecați, decapitați pentru credința lor, iar eu, nu am curajul să afirm , fără teama de a fi calificată într-un fel anume , că am o credință oarbă în Dumnezeu.
Să nu vă gândiți repede, la fel aș face și eu, că sunt cine știe ce sectantă. Nici pe departe.
Cu toate că, pe părinții mei nu-i dădea credința afară din casă , tatăl meu era ofițer în armata comunistă, am fost botezată în mare secret de către bunica din partea mamei iar nași mi-au fost fratele tatei și soția sa. Sunt de credință ortodoxă cu toate că nu dețin niciun act doveditor .
Sunt o ortodoxă foarte tolerantă și nu mă deranjează faptul că alții aparțin altor religii. Fiecare cu credința sa.
Există ceva, însă, care mă face să aparțin mai mult acestei credințe decât, să zicem la întâmplare, celei musulmane sau mozaică.
Mă impresionează în mod deosebit sacrificiul lui Isus Cristos. De câte ori mă gândesc la chinurile îndurate de El simt o compasiune profundă.
Ceea ce nu pot să înțeleg, oricât mi-ar explica cineva avizat, este de ce Dumnezeu Tatăl l-a sacrificat pe Unicul său fiu ?
Motanul meu Tomi, stă lipit de mine ca ” marca de scrisoare”. Cunoaște firea noastră omenească mai bine decât noi. Suntem infideli, trădători, mincinoși, perfezi, excroci dacă nu hoți de-a binelea. Uneori chiar criminali. Pentru că nu poate fi numit decât criminal un om care omoară zeci de semeni în numele a nu știu ce convingeri politice sau religioase.
Dar ce spuneți despre cei care știu și tolerează perversiunile de orice fel ? Cum putem să-i numim ? Oameni ?
Am să fiu sinceră ca de obicei și am să vă mărturisesc de ce o susțin pe Sibilla. Nu-mi pasă dacă face politică sau nu, iar, dacă totuși e înregimentată, dacă e de stânga sau de dreapta nici atât.
O mamă disperată a crezut că este bine să asculte sfaturile unui inspector școlar de specialitate și să-și înscrie copilul hipoacuzic la o școală specială din București. Era în clasa aVa băiatul respectiv. L-a lăsat vesel și, în primele zile , acesta nu a dat dovadă că l-ar deranja depărtarea de familie. După o săptămână și ceva mama a aflat că băiatul ei nu se mai oprește din plâns. După cum mi se pare normal a hotărât să-și aducă copilul acasă și să nu se mai despartă de el. Se gândea la orice mai puțin la o eventuală molestare.
Copilul ei, de supărare, nu i-a mai vorbit aproape un an . Ce s-a întâmplat nu are cum să știe cert este că, de atunci, niciodată băiatul nu s-a mai îmbrăcat în pijamale preferând să doarmă îmbrăcat și încălțat!
De aceea cred că este veridic ceea ce afirmă Sibilla și o susțin. Câte victime sunt necesare pentru ca să se ajungă să se ia măsurile necesare ?
”SFINX667 – PRIMUL BLOG DIN ROMÂNIA SANCŢIONAT !!! ( I ) Urmare a articolelor apărute pe acest blog, Sfinx667, s-a emis o sancţiune, pe linie de servici … Iată cum sună : ” D-na S ( Sibilla ) a început să scrie pe blogul personal fel de fel de expresii şi acuze la adresa conducerii Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Caraş-Severin şi respectiv conducerii centrelor de plasament. … s-a depus la dosarul cauzei d-nei S ( Sibilla ) extrase de pe blogul personal al d-nei S ( Sibilla ) în vederea analizării acestora de către Comisia de cercetare prealabilă şi respectiv contractul de confidenţialitate încheiat de către d-na S ( Sibilla ) cu instituţia şi încălcat de către aceasta prin divulgarea secretului profesional cu ocazia discuţiilor purtate de către d-na S pe blogul personal şi cu ocazia inspecţiei care a fost prezentă la centru în perioada 20-21 octombrie 2008 . ”
Să nu vă închipuiți că își va găsi dreptatea. În această țară și în această lume în niciun caz.
Am simțit pe propria-mi piele. Cu toate acestea ar fi bine ca și noi, oamenii care mai suntem iubitori ai semenilor noștri, să o sprijinim.
Să fim drăgăstoși, fideli, sinceri precum prietenii noștri animalele !
VĂ IMPLOR SĂ MEDIATIZAŢI !!!
NU MĂ LĂSAŢI SINGURĂ ÎN LUPTA ACEASTA ! VICTIMELE SUNT COPII, COPII INSTITUŢIONALIZAŢI !!
* Cine a văzut ceva şi n a orbit? Cine ştie cu adevărat un lucru şi mai poate să l spună? Cine a întîlnit adevărul, un adevăr oarecare, şi n a fost strivit de el? * – Constantin Noica
” Adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul. ” – Eminescu
ÎNCĂ O DOVADĂ, RECENTĂ :
Copiii din Centrul de Plasament “Speranţa” Reşiţa, victime sigure pentru pedofili
Fetele instituţionalizate sunt victimele unui pedofil
Ce se întâmpla în lume, în timp ce noi aflam de la televiziuni doar detaliile picante din scandalul Oanei cu Pepe ?
”Imaginile cu Laurent Gbagbo si sotia sa Simone infranti si umiliti, care au facut inconjurul lumii, au starnit compasiune in Coasta de Fildes, inclusiv in randurile sustinatorilor lui Alassane Ouattara.
Imaginile au inspirat mila la Abidjan, desi este vorba de finalul unei crize postelectorale. Cetatenii, inclusiv simpatizanti ai opozitiei, au fost socati de aceste imagini, pe site-uri de socializare precum Facebook aparand o serie de comentarii in acest sens, scrie MEDIFAX.
In tabara lui Gbagbo sentimentul este de indignare.”
Este un sentiment de rusine pentru tara noastra sa vezi intr-o astfel de stare un presedinte al tarii. Este scandalos, revoltator, este o atingere adusa demnitatii umane”, a reactionat Pascal Affi N’Guessan, liderul Frontului Popular din Coasta de Fildes.
Jasmuheen
Nu am să intru în amănunte de ce m-am hotârât în iarna anului 2004 să fac o initiere de nivel foarte inalt, a carei durată e de 21 de zile, în urma careia , practicantul capata capacitatea de a trai exclusiv cu prana si apa, fara alimente. Se numește Breatherianism.
Ca director de școală , pentru cei care nu cunosc un obicei prost înrădăcinat , eram nevoită ca în urma oricărei întâlniri profesionale să ” gust ” câte ceva. Degeaba insistam eu să se termine, în școala pe care o conduceam, cu acest obicei costisitor pentru cel la care mergeam în asistență. Se considerau jigniți și nu voiau să renunțe. E drept că, acest obicei , ascundea de multe ori o slabă pregătire a orei respective. Când ceilalți colegi, veșnic înfometați , bucurându-se de ” protocol ” ridicau în slăvi respectiva oră eu eram neutralizată.
Din acest motiv, după 45 zile în care mă hrăneam doar cu lichide și mă simțeam bine și plină de energie, am fost nevoită să renunț. De vină este și faptul că eu fiind foarte pofticioasă era un mare chin să văd mâncarea etalată frumos în fața mea.
Poate pentru că am făcut acest experiment, poate că sunt alergică , de atunci de câte ori mănânc mă simt rău.
De aceea din 15 iulie, pentru binele meu, am hotărât să fac un tratament cu apă care durează 60 zile.
Pe lângă aceasta, adică hrănirea doar cu apă, datorită unui binefăcător, coleg de-al nostru de blogosferă care, am înțeles că dorește să rămână anonim poate și pentru că trăim într-o societate în care a devenit normal să fim mincinoși, hoți, excroci, infractori dar care se înspăimântă aflând de terapii alternative străvechi unele de când lumea, în fiecare dimineață beau 1,5 l de apă pe stomacul gol.
Din aceste motive, serioase zic eu, rog pe cei obișnuiți ca să le trec zilnic ” pragul ” să nu își facă griji, cum au făcut altă dată, sau să nu își închipuie că nu le mai apreciez stilul în care scriu sau subiectele alese.
Dictatura justitiei 