Dumnezeu nu joacă la cacialma

Bunica mi-era paralizată de aproape doi ani și jumătate și, cu toate că stătea la doar 5-7 minute de casa noastră, soția băiatului ei cel mai mic nu venise încă în vizită la ea.
E drept că și unchiul meu , atunci când „ateriza” rar pe la noi, nu se omora cu datul unui ajutor ba, din contră, se plângea mult mai rău decât bolnava paralizată la capul căreia se presupunea că vine din multă dragoste.
„Mamă, tu știi că te iubesc dar n-am niciun ban. Trandafirașii mei, se referea la băieții săi, n-au ce mânca.”
„Mamă, dacă este nevoie îmi vând paltonul de pe mine ca să poți să-ți iei medicamente.” Paltonul nu și l-a vândut și niciodată nu i-a adus ceva bunicii în schimb nu pleca cu mâna goală niciodată. Bunica, mama și mătușa Marta, cealălaltă soră a mamei, firi miloase, aveau grijă să-l ospăteze totdeauna cu ceva bun.

„Mamă, îi repeta și bunica cu obstinație, dacă nevastă-ta nu vine să mă vadă să știi că o iau după mine.”
Mult ne-am minunat când, într-un târziu, am văzut-o venind pe mătușa în cauză dar și mai impresionate am fost atunci când am realizat că la câteva zile după această vizită bunica a murit. Verișorii mei, trandafirașii, n-au fost nici măcar la înmormântare. „Sunt doar niște copii! ”Le-a motivat unchiul lipsa.
Au trecut vreo câțiva ani și auzim vestea că mătușa în cauză a paralizat. Zece ani bătuți pe muchie s-au chinuit , ea bolnavă iar unchiul îngrijindu-o.
Zilele trecute am aflat că și el, cel mai mic băiat al bunicii, s-a stins din viață, uitat de către băieții săi, la un azil de bătrâni.

Titlul ales de alma nahe mi s-a părut bun pentru o suită de astfel de articole, am reușit să mai scriu și eu astăzi încă  unul cum am promis , dar găsiți, în tabel la psi©, ,  povești multe și frumoase ale celorlalți membrii ai  clubului.

1.	alma nahe	2.	Adriana
3.	dagatha	4.	aceeasiAdriana
5.	roxana	6.	Cuvanta
7.	Dictatura Justitiei	8.	psi – a doua
9.	lili3d	10.	file din poveste

Nu mai vreau să omor pe nimeni ! Am omorât până acum 18 oameni

N-am făcut niciodată un secret din faptul că prefer cărțile polițiste în dauna celor siripoase de dragoste, a celor plictisitoare despre călătorii, tatăl meu era un mare amator, a te miri ce tratat despre sănătate sau , mult mai rău, a cărților și revistelor cu rețete culinare.
Urmăresc filme polițiste până la epuizare și nu mă rușinez defel că în loc să fac curat pe sub paturi și șifoniere , cum obișnuia săptămânal tanti Tanța, mătușa tatălui meu, să dau roată cu privirile prin casă gândindu-mă ce-aș mai putea să migălesc , să șterg de praf sau să așez mai estetic, mă chinuiesc să găsesc criminalul înaintea polițistului care fuge mai repede decât gândește sau al detectivului cu puteri magice.

Să fie din cauza vieții sedentare pe care o duc sau a faptului că deși toată viața mi-am dorit o viață mai aventuroasă n-am schimbat nici măcar locul de muncă timp de 21 ani ?

Stăteam în locul de unde se iau ocaziile pentru Ploiești, în arșița ce se lasă vara pe vremea prânzului, și mă gândeam la mulțimea de trupuri arse de soare, Intinse unele lângă altele, ce lenevesc fără griji pe litoral.
„Doi ani nu va ține o veșnicie! Termin eu ratele de la bănci și atunci să vezi vacanțe. Poate nici la ocazii nu voi mai sta, voi avea propria mea mașinuță. ”

Am văzut cum încetinea viteza și mi-am dat seama că avea de gând să mă ia așa că, atunci când a oprit, am avut grijă să –l întreb pe șofer dacă merge până în centrul orașului Ploiești.
„ Sigur , urcați!”
Șoferul este un tip fără semnalmente deosebite, tuns scurt, îmbrăcat banal, niciun tic sau accesoriu care să-l scoată în evidență.
„ Bun de spion.” Îmi zic în sinea-mi urmărind pe fereastră picăturile de apă apărute din senin , mă știți că sunt simțitoare la schimbările de vreme, și evaporate la fel de iute.
Șoferul tace în continuu, precis i-ar fi bun un curs de modelare a caracterului lui introvertit, iar eu îmi repet principalele obiective ale zilei.
Ploieștiul este în plină caniculă, aerul este irespirabil ca în fiecare vară, iar eu mă bucur deja de faptul că nu mai am mult de stat alături de un taciturn.
Brrrr… mă scutur în gând.

Într-o fracțiune de secundă un bărbat apărut din neant , îmbrăcat cu un tricou lălâu și pantaloni scurți portocalii, cu tradiționalii șlapi de pe acasă, se oprește aproape de botul mașinii noastre.
Nu urmează înjurături, bărbatul îi este cunoscut șoferului, și se salută râzând unul pe altul.
„Mi-e prieten. ” Îmi face destăinuri bruște șoferul.
„Nu mai vreau să omor pe nimeni ! Am omorât până acum 18 oameni. ”
„O să apuie soarele!” zic și eu înlemnită de groază.
„Nu mi-a fost de ajuns întâmplarea cu violatorul, acum am dat de un criminal în serie !” Paralizată fizic, niciun mușchi nu-mi tresare, gândesc la foc continuu. „ Huidu , cu ai lui morți de pe conștiință, este un mic copil! Mereu mă plâng de justiție, uite că am dreptate! Cum a scăpat ăsta necondamnat ? Doamne, optsprezece morți!”
Mulțumesc mereu sprijinului acordat de Dumnezeu mie pentru experiențele pe care le am dar să mă pună în situația de a fi în mașina unui criminal în serie mărturisesc că nu mi-am dorit niciodată.
„V-ați speriat.” Șoferul mă privește și pentru prima oară în ochii săi bănuiesc omenia. Râde, simt bunătatea din el și îmi dau seama că nu a urmărit înfricoșarea mea.
„N-am omorât la volan pe nimeni. Sunt conductor de tren. Știți că un tren care are viteză nu poate să fie oprit atunci când pe șinele trenului se află un om sau când cineva vrea să se sinucidă și se aruncă brusc înaintea sa.”

Titlul ales de alma nahe mi s-a părut bun pentru o suită de astfel de articole, mai scriu și eu astăzi unul, dar găsiți, în tabel la psi©, ,  povești multe și frumoase ale celorlalți membrii ai  clubului.

1.	alma nahe	2.	Adriana
3.	dagatha	4.	aceeasiAdriana
5.	roxana	6.	Cuvanta
7.	Dictatura Justitiei	8.	psi – a doua
9.	lili3d	10.	file din poveste