Justiţia română e încremenită în comunism

     Dacă vă place să vizionaţi filme, care au ca subiect pricipal desfăşurarea unui proces în justiţie, că este franţuzesc, italienesc, englezesc sau că se desfăşoară în State, veţi observa că judecătorul are un rol central, chiar se găseşte pe un podium, din punct de vedere spaţial şi de echilibru din punct de vedere al sentinţei.    Avocatul apărării şi procurorul, sau avocatul acuzării, se găsesc undeva mai jos, unul în dreptul celuilalt, birourile lor fiind la egală depărtare de cel al judecătorului.     În ţările cu o democraţie consolidată avocatul şi procurorul au aceleeaşi drepturi şi aceleeaşi îndatoriri, sunt datori cu acelaşi respect faţă de instanţa de judecată.   În România, sic, după 20 de ani de la instaurarea unui regim democratic, procuratura are acelaşi statut precum în comunism.   Dacă am avea în vedere doar poziţionarea spaţială, în timpul proceselor penale ce se desfăşoară la Judecătoria Vălenii de Munte, procurorul are o poziţie care îl favorizează, ai impresia că el este cu adevărat şeful care dictează, în timp ce, în alte instanţe, cum ar fi Tribunalul Prahova, Curtea de Apel Ploieşti şi chiar la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie biroul unde stă procurorul se găseşte mai jos şi mai în spatele completului de judecători dar, în faţa avocatului.    Dacă judecătorii în instanţă, de foarte multe ori îi umilesc pe avocaţi, le vorbesc în aşa manieră încât justiţiabilii să rămână cu falsa impresie că, doar ei, magistraţii cunosc cu adevărat toate chichiţele legate de drept, am fost martoră la tot felul de astfel de scene, faţă de procurori au o altă atitudine, mai respectuasă mai plină de înţelegere.  Şi nu m-ar deranja prea mult această purtare dacă, sentinţa dată de completul de judecătă ar lua în seamă pledoariile, probele avocaţilor în egală măsură cu cele ale procurorilor.  Din păcate, dacă raţiuni importante o cer, totdeauna procurorul are dreptate. Şi, dacă procuratura, pardon, parchetul a dat N.U.P.,  doar nu s-o obosi judecătorul să citească probele de la dosar şi să descopere adevărul.  Din aceste motive, susţin că justiţia română e încremenită în comunism. Probele se găsesc în dosare. În dosarul care se găseşte pe rol la Judecătoria Vălenii de Munte, Dos. nr.1416/331/2010 se găsesc trei plângeri penale care au constituit Dos. nr.869/P/2009,  Dos. nr.976/P/2009 şi Dos.nr. 1343/P/2009. 3 procurori nu au avut ochi să vadă plângerea din Dos.nr. 1343/P/2009. Credeţi că domnul preşedinte de instanţă l-a văzut ? Nu. Şi, atunci, credeţi că exagerez când afirm că justiţia română e încremenită în comunism ?

Publicat în Fără categorie

E clar: d-na asistentă Florentina Cârstea nu are spatele asigurat şi nu deţine nici euroi

,, Avocatul ales al asistentei l-a acuzat pe procurorul sef de sectie Marius Iacob de comiterea infractiunii de fals intelectual, sustinand ca acesta a antedatat delegatia prin care a imputernicit Politia sa instrumenteze cauza.” scrie în LUMEA  JUSTIŢIEI, luni 30 august 2010, în articolul ,, Avocatul asistentei arestate îl acuză pe procurorul Marius Iacob de fals intelectual”.

   Pentru că am o amară experienţă în ceea ce priveşte falsuri intelectuale mult mai evidente, eu am să le spun grosolane, este neacademică o astfel de exprimare dar cu mult mai expresivă, vă spun că nu există în România un procuror care să recunoască faptul că, un alt procuror a săvârşit un fals intelectual. Nu veţi găsi o instanţă de judecată care să recunoască falsul intelectual. Se apără între ei mai ceva decât membrii organizaţiilor …  Bănuiţi care şi singuri.

    Deşi este unul din cele mai clare articole din Codul penal, Art.289, infracţiune prevăzută şi pedepsită cu privare de libertate, chiar şi tentativa se pedepseşte, cum credeţi că  se motivează de obicei falsul intelectual ?

     Să o luăm metodic, ca în matematică:

          1. Nu se face nicio cercetare care ar putea duce, Doamne păzeşte, la descoperirea falsului.

Exemplu personal : Soluţiile date de doamna procuror Ana Dana şi d-nul procuror şef  Marius  Iacob de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cazul plângerii mele îndreptate împotriva fostului secretar de stat Adriana Doina Pană, inspectorului Adrian Bărbulescu din MECT şi a inspectorului general şcolar  Gheorghe Matei.

         2. Pentru a nu fi încadrat la fals intelectual înscrisul este considerat o simplă hârtie fără prea mare importanţă.

Exemplu personal : Pentru că am demonstrat cu documente, că nu corespundea adevărului ceea ce afirma d-nul primar Gheorghe Tirifon într- un înscris oficial, înregistrat într-un registru şi având număr de ordine, semnat şi ştampilat, acest înscris a fost considerat ca o simplă întâmpinare în instanţă.

        3. Când este evident falsul intelectual, îl recunosc dar motivează N.U.P.-ul în modul cel mai neprofesionist posibil.  

       Exemplu personal : Pentru a nu fi considerat fals intelectual, este vorba de  atestarea unor împrejurări necorespunzătoare adevărului, conform Codului Muncii în vigoare, se recunoaşte acest fapt de către Poliţia Oraşului Vălenii de Munte dar, se dă N.U.P. pentru că, în concepţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Vălenii de Munte, un ordin al ministrului este mai puternic decât o lege votată în Parlamentul României.

    4. Când falsul intelectual este săvârşit de către un procuror şef  şi  este evident, demonstrat cu alte înscrisuri oficiale atunci, mai mulţi procurori devin martorii inocenţei celui care l-a săvârşit. V-a exista totdeauna un şef mai mare care îl va crede.

  Exemplu personal : Falsul intelectual săvârşit de către prim procurorul Ana Maria Glican de la Parchetului de pe lângă Judecătoria Vălenii de Munte. Respectiva doamnă procuror a fost indusă în eroare de către registru de intrări – ieşiri. De parcă, în acest parchet, erau sute de plângeri penale întocmite şi semnate de  Amza Aureliana, Amza Aurelia, Amza Bela, Amza Carmen, Amza Cornelia, Amza Camelia, Amza Daniela, Amza Dora, Amza Elena, Amza Florina, Amza Georgeta, Amza Henrieta, Amza Ioana, Amza Julieta, Amza Karolina, Amza Liliana, Amza Nicoleta, Amza Maria, Amza Oana, Amza Petruţa, Amza Reta, Amza Stela. Cum pe mine mă cheamă Amza Aureliana Carmen pot încerca combinaţii şi cu două prenume. Si atunci este posibilă confuzia.

       Nu se cunoaşte oare,  faptul că se obişnuieşte prin provincie, ca viitorul inculpat, fără proptele şi/ sau euroi,   întâi să dea declaraţia şi după aceea avocatul desemnat din oficiu să treacă şi să semneze că a fost prezent ?

 În mod sigur niciun avocat nu va recunoaşte acest fapt . Trebuie să trăiască şi el.

Ca încheiere, pun pariu că nici măcar nu se vor obosi să dea vreo explicaţie în legătură acest fals intelectual.

Publicat în Fără categorie

De ce cred că domnul Silviu Prigoană se scarpină cu mâna dreaptă la urechea stângă

    Domnul Prigoană ne-a învăţat cu extravagantele sale idei. În acesta constă farmecul dânsului. Şi, pentru ca să nu se dezică, ne tot spune în ultima vreme de unde vrea dânsul să facă rost de bani pentru pensii şi salarii.

     Să le fie sistate salariile preoţilor.

  Nu analizez acum, câtă dreptate are sau nu domnul deputat Silviu Prigoană, în ceea ce priveşte veniturile ilicite ale Bisericii. Le cunoaştem cu toţii.

  Întrebarea pe care mi-o pun de prin 2008 încoace este : de ce s-au cheltuit şi se cheltuiesc bani de zeci de ori mai mulţi decât valorează o lucrare sau alta, când aceasta se derulează  în urma  contractelor făcute cu statul ?

  Anul acesta, 2010, prin primăvară, l-am întrebat pe domnul prim-ministru Emil Boc cam acelaşi lucru. I-am dat un exemplu concret pe care îl cunoşteam.

   În anul 2008 mi-am instalat acasă 4 calorifere şi o centrală, ţevile au fost de cupru, manopera şi achiziţionarea lor am făcut-o în mod legal , printr-o firmă privată cu care am încheiat un contract scris şi am plătit şi T.V.A.-ul aferent. M-a costat totul 60.000.000 lei vechi adică 6000 lei noi.

      În acelaşi 2008, aceeaşi vară, la grădiniţa din satul Poiana Copăceni s-au instalat 10 calorifere şi o centrală pe gaze ca şi a mea, racordurile au fost tot cu ţevi de cupru. S-a mai făcut şi o reabilitare termică exterioară, care ar fi putut să coste la preţurile de atunci maxim 160 milioane vechi. Cât credeţi că a costat toată afacerea aceasta ?

    Incredibila sumă de un miliard de lei vechi. Adică 100.000. Dacă vă închipuiţi că mi-a răspuns cineva la petiţia mea, adresată Guvernului României, vă înşelaţi profund. Am fost informată că a fost trimisă, petiţia mea, ministerului educaţiei de unde, într-un timp rezonabil, voi primi răspuns.

   S-ar putea ca domnul ministru Daniel Funeriu să fie schimbat şi eu să aştept un răspuns în continuare.

      De ce nu se verifică toate contractele derulate, nu prin instanţe ci administrativ şi nu se recuprează banii ? Atunci nu ni s-ar mai opri ,, 25 % ,, , de fapt ni s-a oprit un procent mult mai mare, TVA-ul poate ar scade, pensiile nu ar mai fi nevoie să fie impozitate iar preoţii nu ar mai fi ameninţaţi cu sistarea salariilor?

 Ştiu că v-aţi definit ca partid de dreapta. Dar o dreaptă care să nu aibă contracte cu statul nu avem?

  Cât timp o să vreţi să ieşiţi din criză pe seama săracilor?  Să ştiţi donmule deputat Silviu Prigoană că, marea majoritate a preoţilor au parohii sărace şi foarte sărace, nu-şi spoliază enoriaşii ba, din contră, încearcă să îi ajute spiritual.

 Nu ar fi mult mai simplu şi mai comod să se termine cu furtul, cu bază legală, practicat de toate partidele ce s-au perindat pe la guvernare ?

     Atunci ne-ar fi şi nouă mai uşor să trăim. Nu neapărat mai bine.

Publicat în Fără categorie

Poveşti ce m-au influenţat profund

   Bunicul meu, din partea mamei, era recunoscut pentru cinstea sa. Era un bărbat solid, avea aproape 1, 80 cm şi cred eu, căntărea peste suta de kilograme.  În poze era blond dar, eu mi-l amintesc, cu părul alb. Aveam doar patru ani când a murit dar, în mod sigur, din cei patru bunici ai mei a fost cel mai blând şi iubitor.

   Bunicii mei, din partea mamei, erau oameni simplii, munteni veniţi din Gorj, de la Padeş. Reuşiseră să îşi facă o mică făbricuţă de dulciuri şi un magazin unde vindeau mărfuri alimentare. Nu ştiu ce îi determinase să devină adventişti. Ştiu însă ce i-a determinat să se supere şi să renunţe la a mai aparţine acestei biserici. Creduli, au vândut pe datorie  fraţilor adventişti, era râzboi şi multă sărăcie, aceştia nu şi-au onorat cuvântul dat, şi astfel firmele bunicilor mei au dat faliment. Bunicul meu a fost atât de supărat pe făţărnicia semenilor încât, ani de zile, nu a mai frecventat nicio Biserică. Nu s-a supărat pe Dumnezeu ci pe oamenii bisericii. Bunicul meu nu făcea confuzie între Dumnezeu şi instituţia care se erijează în reprezentantul său pe Pământ, oricare ar fi ea.

  Bunicii mei, Domnica şi Grigore, sărăciţi din cauza prea marei lor credulităţi, întâmplarea a făcut ca acei care i-au adus în această situaţie să fie adventişti, puteau foarte bine să fie de orice religie sau chiar declaraţi atei, îşi creşteau cu mare greutate cei opt copii.

   Singurul care aducea bani în casă era bunicul, bunica avea grijă de copii şi de gospodărie. Aşa era pe atunci, marea majoritate a femeilor erau casnice.

    Într-o zi, băieţii, au mers împreună cu alţi copii, la furat de ştiuleţi de porumb. Nu-mi amintesc ca mama mea să-mi fi povestit de reacţia bunicii mele. Cert este că, bunicul întors mai devreme acasă i-a găsit mâncând porumbul fiert.

   ,, De unde aveţi voi porumb ?” i-a întrebat acesta.

,, Păi, ştii….” Într-un târziu au recunoscut faptul că îl furaseră.

Bunicul meu nu a mai spus nimic, şi-a scos cureaua de la pantaloni şi a ieşit afară îndreptându-se către o magazie. Bunica şi-a dat seama prima că urma să se întâmple ceva grav.

,, Grigore, ce vrei să faci ?” Cu toate că nu răspunsese încă nimic, copii şi-au dat şi ei seamă că urma să se întâmple ceva ireparabil şi au început să plângă ţinându-se de poala bunicii.

  Bunicul nu se oprea din mers şi toţi se ţineau după el.

,, Grigore, ce vrei să faci ?”   l-a întrebat bunica a nu ştiu câta oară. Nu era în stare să spună altceva.

,, Ce pot să fac nevastă? Dacă copii mei au ajuns atât de mizerabili încât să fure de la biete văduve de război sau de la invalizi de război, ce mai pot eu să fac ? ”

,, Grigore, ce vrei să faci ?”  ,, Ce să fac, îmi pun capăt zilelor. Nu pot să suport ruşinea asta.”

,,Şi pe urmă ce aţi făcut ? ” am întrebat-o eu pe mama. Am plâns toţi, mama şi noi toţi copii, l-am inplorat în genunchi să ne ierte şi nu l-am lămurit până, nu am jurat cu toţii, că nu vom mai fura niciodată nici un capăt de aţă.

  ,, Mamă, nu cumva bunicul a jucat teatru? Nu cumva doar s-a prefăcut ca să vă sperie?”

,, Doamne, cum poţi să crezi aşa ceva? Tatăl meu era atât de corect, aşa de cinstit, aproape că nu ştia să mintă. Era sincer când voia să se sinucidă. Dacă ar fi încercat alcineva nu ne speriam aşa de rău. Tatăl meu a fost cel mai cinstit om pe care l-am întâlnit vreodată. Toţi îl respectam şi eram tare mândrii de el. Chiar dacă sărăcisem, cu toate că am fost cea mai mică dintre copii, am apucat şi eu şi vremurile bune, când aveam de toate, niciunul nu îi reproşam nimic. Cred şi acum că este persoana pe care am respectat-o cel mai mult. Chiar mai mult decât pe mama. Pe ea am iubit-o mult.”

   Mi se pare incredibil ce îmi povesteşte mama dar, recunosc, îmi place să cred că este adevărată povestea ei. O voi ţine minte şi o voi păstra  ca pe o bijuterie scumpă, rămasă moştenire de familie.

Publicat în Fără categorie

Ce aveţi cu noi, doar v-am fost complici ?

De peste şaizeci de ani suntem cei care în operele noastre literare v-am făcut eroi, v-am dedicat poeme, v-am  imortalizat în  filmele noastre, v-am pictat sau sculptat, v-am recitat de câte ori aţi avut chef, v-am cântat la nunţi şi botezuri, sindrofii, baieramuri, ne-am îmbătat împreună prin cârciumi şi bodegi. Mai nou, adică în ultimii douăzeci de ani, v-am sprijinit în campaniile voastre electorale. Am făcut tot ce ne-aţi cerut, ne-am urcat pe mese şi-am dansat din buric, am scris  la comandă întoxicându-i pe proşti, proşti dar mulţi, v-am pregătit terenul pentru ca să le fie mai uşor copiilor şi nepoţilor voştri, când au preluat puterea. Noi am făcut Revoluţia, făcându-ne că muncim, nu tembelii care au murit în stradă, anonimi fără cultură.

   Noi nu v-am trădat niciodată, nu ne-am alăturat glasurile  vecininilor noştri unguri în 1956, ne apăram Ardealul ca patrioţi ce suntem şi naţionalişti, ne-am văzut în continuare de munca noastră, nu ne-am lăsat păcăliţi de Primăvara de la Praga şi nu ne-am solidarizat cu polonezii în ’ 80.

  Noi v-am creat pe voi , OAMENII NOI.

 Noi ne-am iubit ţara şi nu am plecat în exil cu : Mircea Eliade, Matei Călinescu, Ion Caraion, Paul Celan, Emil Cioran, Vintilă Corbul,  Ioan Petru Culianu, Petru Dumitriu, Victor Frunză, Vlad Georgescu, Paul Goma, Vintilă Horia,  Virgil Ierunca, Eugen Ionesco, Monica Lovinescu, Norman Manea, Herta Muller, Bujor Nedelcovici, Dorin Tudoran , Ion Vianu, Dumitru Ţepeneag şi alţii.

    Noi nu am putea trăi precum Emil Cioran într-o mansardă, sufocaţi de cărţi, noi avem nevoie de condiţii, ne-aţi luat şi palatul Mogoşoaia, ca să putem  creea.   

 Noi am stat pe metereze şi v-am slujit pe voi, oamenii politici.

 Noi i-am îndobitocit pe români pentru voi, noi le-am spus că găina naşte puiul viu , că porcul zboară, că ţărăniştii le-au mulţumit minerilor când au venit în Bucureşti să planteze flori, că televiziunea nu poate să transmită din cauza ceţii dense, le-am arătat drogaţii şi prostituatele din Piaţa Universităţii, dolarii lui Ion Raţiu, v-am indicat persoanele care n-au mâncat salam cu soia, e drept că şi noi mâncam salam adevărat de la Gospodăriile de Partid. Noi v-am compromis Piaţa Universităţii  şi i-am spus lui Ion Iliescu :

,, Lasă-i să fiarbă în sucul lor propriu.”

   Tot noi am jucat şi rolul dezidenţilor, e drept că noi am fost păziţi de securitate şi nu bătuţi de ea precum ploieşteanul Vasile Paraschiv, nouă nu ne-a şters creierul cu şocuri electrice prin spitale pshiatrice, dar cât de greu ne-a fost să ştim că suntem ascultaţi şi cât de umiliţi am fost când ne-aţi exilat în provincie pe posturi inferioare culturii şi educaţiei noastre cu toate că nu am scris nici ,,Doctor Jivago ”, nici ,, Maestrul şi Margareta” şi nici nu ne-am expus prosteşte  precum Aleksandr Soljeniţîn.

  Noi le-am arătat fraierilor ce producţie de carne, grâne, lapte, ouă, fier, …, stă pe capul lor. Nu era totul pe cap de locuitor?

   Noi ne-am continuat operele nostre şi după…

Noi suntem cei care cerem în mod repetat micşorarea numărului de materii studiate în şcoli, numărul de ore alocate pentru fiecare materie şi astfel vă ajutăm tot pe voi. Veţi avea un popor pe care îl veţi putea manipula aşa cum vreţi voi.

  Noi prin măiestria noastră v-am creeat pe voi, POLITICIENII.

Noi vă învăţăm ce să spuneţi când vorbiţi, e adevărat că nu prea vreţi să ne ascultaţi, noi vă învăţăm cum să percepeţi evenimentele  şi cum să le analizaţi. Noi i-am creeat pe ziariştii tineri şi tot noi i-am învăţat că se pot scoate mai mulţi bani şantajând decât scriind . Averea noastră stă chezăşie.

   Noi cenzurăm tot ceea ce poate să vă afecteze, orice informaţie legată de abuzurile voastre, de hoţiile vostre, de aventurile voastre mai mult sau mai mult galante şi, avem de asemenea mare grijă, să se scurgă ştiri despre inamicii voştri, despre adversarii voştri politici, cei care nu cotizează la noi.

  V-am pupat picioarele, în fund şi unde ne-aţi cerut şi cu toate că miroseaţi a hoit, v-am spus că emanaţi parfum de smirnă şi trandafiri.

  După ce că, nu am mai văzut de multişor publicitate de la stat aşa cum ne-au învăţat vechile guvernări, acum veniţi şi cu tâmpenia asta. 

    Noi să plătim CAS şi CASS  ?

Ca toată lumea ? Noi care am fost totdeauna nişte privilegiaţi ? Ca orice plebeu? Să stăm la coadă cu orice buticar, noi care suntem nişte persoane foarte elevate, care cunoaştem că pluralul de la succes este succese şi nu       ,, succesuri ”, care ştim că Norvegia este regat şi nu republică.

   Nu mai vrem să muncim în România  decât să ne pierdem privilegiile.

Emigrăm cu toţii. Ca gazetari vom primi premiul Pulitzer pentru modul în care ştim să reflectăm realitatea,  ca actori abia aşteaptă să ne angajeze la Hollywood,  cu ,,Vacanţa mare” o să-l depăşim şi pe Borat, scriitorii români din exil ne vor primi cu braţele deschise, habar nu au ei care din noi a dat note informative la securitate despre ei, Herta Muller nu este nimic pe lângă noi  şi, pentru că am votat să fie excluşi din Uniunea Scriitorilor, ne-au iertat de mult.

Fără pic  respect şi stimă pentru voi, nu înţelegem de ce vă alege totuşi poporul ăsta, când în mod clar nu vă puteţi ridica la standardele noastre semnăm : adevăraţii patrioţi naţionalişti, oameni de bine.

Publicat în Fără categorie

Dacă la medici am întâlnit procese de conştiinţă, la magistraţi încă o caut (conştiinţa profesională)

  Tragedia de la maternitatea Giuleşti mi-a amintit de o poveste din familia mea, petrecută cu mulţi ani în urmă.

    După 30 ani de şofat, în care, unul din unchii mei, nu fusese măcar  o dată amendat, acesta a lovit mortal o fetiţă de zece ani, care îi apăruse brusc în faţa maşinii, pe trecerea de pietoni.

   A fost judecat şi arestat. Se întâmpla prin anii ’ 70 ai secolului trecut.

Era un un om rece şi distant şi, ne-a uimit pe toţi cei din familie, prin efectul pe care l-au avut asupra sa mustrările de conştiinţă. A paralizat de la mijloc în jos, nu a mai mers niciodată pe propriile picioare ci într-un scaun cu rotile.

    Sunt convinsă că doamna asistentă Florentina Cîrstea , indiferent  ce pedeapsă va primi în instanţă, va fi mult mai chinuită de propriile coşmaruri  şi de mustrările de conştiinţă, ce o vor urmări zi şi noapte, până la moartea sa fizică. Va fi terorizată de propriile gânduri şi regrete şi asta pentru că, trebuie să ai, măcar la începutul profesării meseriei, foarte  multă compasiune  pentru bolnavi. Mai târziu, asistente şi medici devin mai duri, mai reci, mai insesibili. Este o platoşă care îi apără pe ei înşişi de boală.  

  Şi, tot tragedia de la maternitatea Giuleşti, mi-a reamintit ceva ce ani de zile m-am chinuit să uit.

    Salvarea chemată în miez de noapte, m-a adus de urgenţă la Spitalul Judeţean Ploieşti. Era în 1986 şi eram însărcinată cu primul meu băiat. Fiind alergică la diverse, la medicamente şi chiar la fătul pe care îl aşteptam cu multă iubire dar, pe care organismul meu se încăpăţâna să-l respingă, zilnic făceam stări subfebrile care favorizau apariţia unor infecţii. Mai fusesem internată la şeful secţiei interne, din aceea vreme şi, de aceea, când l-am văzut la internare, m-am grăbit să îi dau 1000 lei. În acel moment această sumă reprezenta jumătate din salariul meu lunar. Domnul doctor m-a internat dar, pentru că paturile sale din spital erau ocupate, avea o clientelă selectă iar eu eram o amărâtă de profesoară de la ţară, m-a pasat altui medic. I-am dat sau nu şi acestuia 500 lei. Nu-mi amintesc exact. Ştiu sigur că şi-a bătut crunt joc de mine. Mi-a schimbat medicamentaţia dată de şeful secţiei, m-a ironizat pe mine şi chiar pe soţul meu o dată, aproape că nu mă vedea când venea la vizită şi m-a externat în aceeaşi stare gravă în care venisem.     ( L-am reîntâlnit în această lună, ajuns şef de secţie interne la acelaşi Spital Judeţean Prahova şi este şi mai arogant decât îl ştiam eu. L-am poreclit în gândul meu: domnul doctor Punct şi virgulă, pentru că le umileşte pe asistente, de faţă cu pacienţii, spunându-le când să pună punct şi când virgulă. Chiar şi doctoriţei i-a făcut observaţii în faţa nostră. )  M-am supărat atât de rău că mi-am riscat viaţa mea şi a fătului meu refuzând timp de 2 săptămâni să mă mai internez. În acest timp făceam febră mare,  vomitam, nu puteam să mai mănânc nimic şi aproape nici lichidele nu le mai suportam. Soţul meu insista să cheme ambulanţa iar eu refuzam. Într-o zi, când temperatura a sărit peste 43 grade am acceptat. Am fost trimisă la maternitatea din Ploieşti. Şoferul de pe ambulanţă a oprit, pentru nu ştiu ce semnătură, la Spitalul Judeţean Prahova. L-am rugat să îmi permită să urc până la secţia interne. Voiam să-i reproşez şefului de secţie  că mă aruncase în …

  Eram albă ca varul, mă ţineam de pereţi ca să pot înainta, buzele îmi erau arse şi însângerate. Nu a fost nevoie să spun nimic, nici nu cred că aş fi avut puterea. ,, Ce faci fată? ” şi m-a internat. Următoarele trei luni, până am născut, a avut o grijă deosebită faţă de mine. Nu pentru bani ci pentru că imaginea mea, a unui om lipsit de apărare,  lipită de perete îi declanşase mustrări de conştiinţă.

  Martie 1987. Nu mai aveam mult şi urma să nasc. Pentru că, în urma avorturilor provocate muriseră multe femei, fiecare trebuia să nască câte 5 copii pentru creşterea demografică a patriei, cele ce îşi puteau permite făceau operaţie de cezariană. O operaţie costa 3000 lei dar, după două astfel de manevre medicale, aveai dreptul legal la chiuretaj instituţional. Dacă nu puteai să naşti operaţia costa doar 1000. Regimul comunist era şi el destul de vigilent. Nu se puteau face decât un anumit număr de cezariene. Medicii ginecologi preferau o cezariană aşa zis ,, ilegală ” care le aducea 3000 lei decât, una necesară, care le rotunjea veniturile doar cu 1000 lei.

Aflasem că un anumit medic era cel mai bun în maternitate, să-i zicem domnul M.I., vorbisem cu dânsul şi mă internase într-un salon de-al său.

   Ideea era ca să nasc în timp ce era dânsul de gardă. Mi-a provocat ,, tăierea apei ” după care, pentru că nu reuşeam să nasc, a pus asistenta să îmi facă injecţii care să provoace dilatarea. Totul a fost inutil. Între timp domnul doctor M.I. a făcut cezarienele pe care şi le programase. Înainte de a pleca din gardă, a venit la mine în sala de naşteri şi mi-a înapoiat cei 500 lei pe care apucasem să îi dau. Eu sperasem tot timpul să pot naşte natural. Îmi doream trei copii.

   Cu ajutorul unei doamne farmaciste care a venit la mine, în sala de naştere, să mă vadă şi căruia i-a fost milă de mine, doctora care era de gardă nici nu se uita la mine, ,, nu sunteţi pacienta mea” repeta invariabil, am ajuns la directorul spitalului care era, la rândul său, un bun specialist. I-am numărat 1000 lei, în bancnote de 100, după care m-a operat repede. Eram într-o stare atât de gravă, după 16 ore de chin, încât s-au grăbit şi nu au mai sterilizat foarte bine masa pe care m-au operat. Am fost infectată cu stafilococ aureus hemolitic. Am făcut septicemie cu acest microb.

  Ştiam ce înseamnă septicemia, o soră de-a mamei mele murise de tânără din cauza acestei boli. Ceea ce cred că m-a salvat a fost sistemul meu nervos şi dragostea mea de viaţă. Adormeam după ultima injecţie şi dormeam dusă până dimineaţa la ora 6, când mi se făcea prima injecţie.

  Când eram la terapie intensivă, trecuseră ceva săptămâni de la operaţie, de gardă a fost doctorul M.I. A tresărit vizibil. ,, Ce faceţi aici? ” ,, Am făcut septicemie în urma operaţiei.” , ,, De ce nu m-aţi anunţat ? ”, ,, Nu am vrut să vă deranjez.” Atât i-am spus. Nu i-am reproşat nimic. Ştiam că-i pare rău de cele întâmplate deşi nu mi-a spus nimic în acest sens.

  În anul 1989, când am rămas însărcinată cu cel de-al doilea fiu al meu, împreună cu soţul meu am apelat, la cine altcineva, decât  la domnul doctor M.I.

 A fost una dintre cele mai bune hotărâri. Încă mai aveam stafilococul, era localizat la una dintre unghiile mari de la picioare, dar domnul doctor şi-a dat silinţa ca totul să se desfăşoare ca la carte. Şi aşa a fost. După o săptâmână eram externată. Cu doi ani în urmă, îmi fuseseră necesare trei luni de spitalizare după naştere.

   De aceea, afirm astăzi că îmi este milă chiar şi de doamna asistentă Florentina Cîrstea care, sunt sigură, este măcinată de regrete şi mustrări de conştiinţă. Mă gândesc şi la teama ei de aş privi în ochi propriul copil.

În ceea ce priveşte magistraţii, nu exclud posibilitatea, ca printre ei să existe oameni oneşti, integrii şi cu conştiinţă profesională. Eu nu am întâlnit, din păcate, niciunul.

Publicat în Fără categorie

II. După cum era de aşteptat : justiţia are măsuri diferite pe care le foloseşte , nu în funcţie de faptă, ci în funcţie de persoana cercetată

Azi 26 august 2010 scriu:

Multă lume, care gândeşte singură şi nu cu ajutorul altora, s-a întrebat ce pericol public reprezintă doamna asistentă Florentina Cîrstea.

,, A fost arestată pentru că a minţit. ,, ne-a lămurit domnul procuror şef secţie Marius Iacob.

  Întrebarea mea legitimă  este următoarea : dacă o persoană oarecare, este arestată pentru că a minţit , ce măsuri ar trebui să se ia împotriva unor procurori care săvârşesc falsuri Intelectuale ? Dar a unor procurori care se hotărăsc să mintă şi să spună că au încurcat registrele de intrări-ieşiri ? Dar împotriva procurorului general care se lasă păcălit atât de uşor?

Am perfectă  dreptate când afirm că justiţia are măsuri diferite pe care le foloseşte , nu în funcţie de faptă, ci în funcţie de persoană ?

Publicat în Fără categorie