Confesiunile unei traseiste … politice Perioada ţărănistă I

Nu ştiu dacă vom mai avea vreodata un lider care să se ridice la nivelul Seniorului

Între timp, mi-am dat seama că singura persoană, care ar fi putut să mă reprezinte pe mine, era seniorul Corneliu Coposu. Îmi inspira o încredere aproape oarbă, îmi părea un munte de înţelepciune şi, ca urmare, o persoană demnă de urmat.

Ţin să menţionez faptul că nu mă pot lăuda cu foşti deţinuţi politici în familia mea. Cu toate că, tatăl mamei a murit aşteptându-i pe americanii care au întârziat să apară, mama fostă UTM-istă avea vise legate de Revoluţia Franceză iar o verişoară care nu a apucat să-şi vadă niciodată tatăl , mort prin Siberia din cauza faptului că era german, e drept de naţionalitate română, îl iubeau pe Ion Iliescu. Tatăl meu, fost ofiţer de aviaţie, s-a înţeles totdeauna cu socrul său. Aştepta şi el, ascultând posturi de radio străine, cu uşa încuiată, geamurile camuflate şi lumina stinsă, să ne salveze americanii de sovietici şi comunism.Atât socrul cât şi soţul meu, încă de la început , l-au admirat pe Corneliu Coposu şi, datorită influenţei, pe care au exercitat-o aspra mea şi soacrei , ne-au determinat şi pe noi să votăm cu ţărăniştii în Dumineca Orbului din 1990, şi nu cu liberalii cum ne doream noi două.
În 1992, am recidivat şi m-am înscris în PNŢ-CD. Abia apoi mi-a povestit tata că bunicul său, Alexandru Amza, fusese timp de cinsprezece ani primar ţărănist.

Atmosfera în partid, mă refer la PNŢ-CD, era apăsătoare. Ne priveam cu multă suspiciune unii pe alţii şi, ceea ce crezusem în mod greşit, că va fi o plăcere sau încântare era de fapt obositor. Astfel s-au petrecut lucrurile vreo câţiva ani până când, am reuşit să depăşim bariera impusă de suspiciune şi să lămurim ce era minciună şi ce era adevăr.

Pentru ca să ne conducă mai uşor şi, pentru a fi siguri că le suntem loiali, ni se spunea fiecăruia dintre noi despre ceilalţi, că sunt ori simplii informatori ori chiar securişti. Greu să legi prietenii în astfel de circumstanţe.