Frunza

A fost odată, ca niciodată, o primăvară în care a plouat nici mai mult nici mai puțin decât era necesar . A fost urmată de o vară blândă cu călduri moderate, cu ploi repezi fără grindină iar de inundații nici nu s-a pus problema.
Întreaga natură era fericită. Plantele crescuseră verzi și sănătoase, gâzele zburau din floare în floare, păsările cântau, cele care știau, animalele rumegau iar oamenii așteptau liniștiți venirea toamnei ca să culeagă roadele .
A venit toamna. Toată natura se pregătea de schimbare. Frunzele, din verzi cum erau, se îngălbeneau iar mai apoi deveneau arămii. Știau, cu toate, că le venise sorocul să plece.
Într-un stejar secular, în vârful său, era o frunză mare, cărnoasă aproape, și foarte sănătoasă.
Era mândră de ea. Toată primăvara și întreaga vară privise la celelalte surate cu multă îngâmfare și cu un dispreț ascuns. Ea era deosebită. Știa asta.

Frunzele, dacă nu știați vă spun eu, au obiceiul să mai se veselească , să mai danseze în vântul călduț al zilelor blânde dar și să horească în bătaia vântului turbat. Ea le privea cu aerul acela de ” nu mă atinge ” specific nobililor dar nu intra în jocul lor.
”Nimeni nu-i ca mine ! ” Își spunea ea mereu.

Când a venit toamna s-a hotărât.
” Eu nu accept să fiu și să fac precum ele.” și-a zis Frunza.

” Voi rezista. ”
Să nu-mi spuneți că n-ați văzut vreodată, într-um pom amărât sau arbore falnic , vreo frunză singuratică atârnând de-o creangă. Nu vă cred.
Au venit ploile reci de toamnă. Frunza a reușit să nu se îngălbenească. Verdele ei nu mai strălucea dar, așa murdar, tot verde era.
Crivățul iernii nu s-a lăsat mult așteptat. Se zgribulea Frunza dar , strângând din dinții pe care nu-I avea, rezista. Îi lipseau suratele ei, îi lipsea cântecul păsărilor ce plecaseră în țările calde, îi lipseau razele mângâitoare ale soarelui. Se simțea tare singură dar, pentru că își propusese să rămână vie , se lupta cu toate vicisitudinile vremii.

Când simțea că puterile îi ajunseseră la capăt, un soare blând de primăvară s-a arătat.

” Ura ! Ura ! Ura ! Am reușit ! A meritat să îndur toate intemperiile, am reușit ! ” S-a bucurat mult Frunza.

Seva urca în plante pentru că întreaga natură începea să se trezească. Nici stejarul nostru n-a fost ocolit.
Au apărut muguri noi după care, doar în câteva zile , frunzulițe tinere , de un verde crud, s-au deschis privind la soare.
” Ce bine îmi pare ! Voi avea cu cine mă veselii !”
S-a gândit Frunza. Realizase și ea, avusese timp destul să reflecteze, că nu iarna fusese cel mai greu de indurat ci lipsa suratelor ei. Singurătatea.

Au mai trecut câteva zile și frunzele și-arătau întreaga lor spendoare.
S-au uitat către ea, făcuseră ochi, și-au zis apoi între ele :
” Dar cine este urâta asta ? Ce caută printre noi ? Să plece ! ”

Frunza obosită, epuizată chiar, le-a auzit , a închis ochii și-a căzut la picioarele stejarului.

Povestea a început-o :

Găsiți frunze mai frumoase, mai tinere la : Diriga Psi

virusverbalis, Scorpy72, Tiberiu Orasanuיּ blog, Rokssanaיּ.s. blog pisicaru, Redski, cita