M-am îmbătat !

Drumul acesta îmi amintește de cel pe care-l străbăteam eu acum 31 ani

I . Eram o sclifosită , tânără de 24 ani crescută în mare parte la oraș, Craiova sau București, ajunsă la țară, Valea Anei, Starciojd, ca să scap de poluarea, e vorba de anul de grație 1980, care mă făcea să tușesc mai tot timpul. Deh, Combinatul Chimic de la Ișalnița.
Nimic nu-mi plăcea, nimic nu-mi convenea . N-avea cum. Drumul meu, foarte romantic de alfel, trecea pe o uliță nici măcar pietruită, plină de praf.

        Când intram în școală se simțea mirosul șoriceilor care, în lipsa noastră, se plimbam liniștiți printre bănci, cărți și ziare.
Masa se așeza totdeauna pe ziarul ce-l primeam zilnic, ca urmare a abonamentului școlii, Scânteia Tineretului. Nimeni nu-l citea. Câteodată ne mai uitam, fugitiv doar , la știrile externe. Știrile interne erau bune ca față de masă pentru gustarea de la ora 10. Ce rost avea să vedem câte kilograme de carne stau pe capul nostru ? În măcelării nu le găseam.

Mircică Popescu, așa-l alintam noi pe colegul nostru Mircea, Dumnezeu să-l ierte c- a murit de tânăr, adusese în acea zi un cozonac pufos și o sticlă de must.
Nu făcea cinste. Reprezenta pomana făcută pentru tatăl său care murise cu 40 zile în urmă.

Cât de mofturoasă aș fi fost , n-am rezistat în fața cozonacului, cald încă, și a mustului , îl văd în față ochilor, roșu și dulce.

Eram printre cei mai tineri, Mircică n-avea decât cu unul- doi ani mai mulți decât mine, n-am spus decât ” Dumnezeu să-l ierte ! ” și ” Dumnezeu să-l odihnească ! după care am mâncat o felie groasă de cozonac și am băut o cană de must. Am plecat la oră.
Cred că eram nemâncată sau, poate faptul că eram și sunt în continuare antialcoolică, neînvățată cu băutura , cert este că m-am dus la clasă și , dintr-o dată, m-am simțit brusc fericită. Îmi venea să râd, așa ca proasta, fără niciun motiv. M-am întors cu spatele la clasă, am fost atât de inspirată, și am râs bine dispusă la tablă.

Mustul meu e , cred, făcut din struguri oarecare.

     II. O prietenă , Lucica draga de ea,  mi-a trimis azi un bidon de vreo, mai puțin c-o cană, doi litrii de must . Ieri i-am povestit telefonic, că de ani de zile n-am avut și n-am gustat măcar o picătură din această băutură dragă până chiar și zeilor din vechiul Olimp.

     Roze, dulce și în plină fierbere.
Supărată, n-am cum altfel să fiu, am băut cu mare poftă și pe nerăsuflate două căni pline. M-a lovit un somn dulce.
După 5 săptămâni de școală, m-am simțit și eu pentru prima oară fără griji și fără nicio problemă de rezolvat.

Cum poți să te simți când îi vezi pe elevii tăi, care nu cunosc , unii nici măcar tabla înmulțirii, nici cele mai elementare cunoștințe, că te privesc ironic, parcă și-ar zice ” proasto, ce pretenții ai de la mine ? ”, și morfolind la nesfârșit o gumă în gură ?

” Am ajuns până aici, vom termina și liceul ! ” Mai decenți și mai puțin aroganți sunt doar cei doi-trei elevi care-au rămas deja repetenți în anul trecut.

Mi-e bine !

Toamnă, recolte, must

III.
Am mai băut odată. Uite că mi-am amintit astăzi de toate aventurile mele bahice. Proaspăt căsătorită, între timp născusem pe fiul meu cel mare, se întâmpla deci acum 24 ani, pentru că le-am amintit prietenilor mei, la care mersesem într-o vizită scurtă , că era ziua mea de naștere am fost servită cu un pahar de vin. Vin adevărat de buturugă. Atât ! Un pahar obișnuit. Mi-a plăcut mult pentru că era dulce.
Ajunsă acasă, jur că n-am băut mai mult de un pahar, am adormit.
Soțul meu, când s-a întors acasă, m-a găsit zăcând în pat cu o mare durere de cap. M-a privit uimit după care mi-a spus calm :

” Lasă, să vezi și tu cu ce ne luptăm noi, bărbații ! ”