De mai mult timp observ că este citit articolul Oameni pe care-i respect : astăzi inspectorul şcolar Tudor Iancu … și acest fapt mă încântă. Unii cred că am nevoie de inspectorul Tudor Iancu, ceva material de câștigat, și îmi propun să-l pup. 
Unde , deduceți și singuri.
Sigur, nu mă supăr pe respectivii, atâta timp cât deontologia unor foarte mulți jurnaliști lasă de dorit se crede că și noi bloggerii procedăm la fel și fiecare se întreabă în mod firesc ce se ascunde în spatele unei laude.
De cele mai multe ori, nimic, sau aproape nimic.
Poate ați observat sau poate nu dar oamenii au început să se poarte „frumos ”, corect aș zice eu, doar de teamă.
Am încercat în luna iunie la ultima ședință a consiliului profesoral , ca prin tactica laudei, să mă apăr de eventualele presiuni făcute asupra mea de către conducerea școlii.
„ Mulțumesc conducerii școlii că nu a făcut presiuni asupra mea ca să promovez elevii. ” ziceam eu atunci.
Nu le-a picat bine deloc. A doua zi se făceau, toți trei directorii, că abia de mă văd pe culoarele liceului.
Și uite așa, cu toată precauția mea am ajuns în situația de a apela la presă.
Mulțumesc tânărului Ciprian Pap care fără să țină de orientarea mea politică a scris un articol într-un jurnal on-line. 
http://www.observatorulph.ro/observatorulph/exclusiv/incredibil-o-profesoara-acuza-presiuni-pentru-a-scapa-de-repetentie-un-elev
Să revin însă la domnul inspector Tudor Iancu. Cu amănunte.
Prin toamna anului 2002 sau a cea a anului 2003 m-am trezit la ușa mea cu Constantin Păduraru ( cel care este cu mâinile ridicate și le explică jurnaliștilor de la Evenimentului Zilei despre corupția judecătorului Vasile Mălăiescu ) și fiica sa Luminița. După cum realizați faptele sunt prescrise și de aceea le pot face publice.
Am deschis ușa , i-am văzut pe cei doi după care ochii mi-au căzut pe sacoșa rezemată de perete.
„ Da, despre ce este vorba ? ”
„Nu ne primiți în casă ? ”
Nu știu ce anume am îngăimat. Că-mi dorm copii, era seara deja, că am musafiri dar n-am căzut în capcana de -ai primi în locuința mea.
Mi-au cerut să le semnez o hârtie prin care eram de acord cu transferul Luminiței la școala unde eram directoare. Era ca și cum eu aveam nevoie de ea la școală.
„ Îmi pare rău dar eu nu semnez.”
„Cum , un general a semnat deja, se referea la inspectorul general adjunct Ene Stelian, un director de coordonare și-a pus semnătura , prietenul și colegul său de partid Dumitru Ciubuc, și un soldat oarecare ca tine nu vrea să semneze ? Cine te crezi ? ”
Uitase de fărâma de politețe pe care-o afișa perfid de obicei.
A coborât scările înjurând și proferând cuvinte jignitoare la adresa mea.
După cel mult o săptâmână m-am trezit cu Luminița Păduraru la școală.
Relațiile datorate legăturilor de partid, mă refer la PSD dacă nu v-ați dat seama încă, își făcuseră datoria.
După câteva luni, fără să îndrăznesc să-l întreb, domnul inspector Tudor Iancu mi-a spus :
„Eu n-am semnat acel act ilegal. ”
„Nea Titi” Păduraru i-a păcălit pe foarte mulți oameni, majoritatea cu multă experiență, și pe judecătorul Vasile Mălăiescu a reușit să-l „ îmbie să ia mită” ca mai apoi să-l reclame la DNA.
Dacă jurnaliștii ar fi vorbit cu consătenii domnului ar fi înțeles că omul nu este curat ca lacrima și că multe are la activ.
Cum poate fi presa intoxicată :
Dictatura justitiei 