Un gând de o clipă

1 mai 2011

Stau în pat și privesc pe fereastră. Oare de când nu am mai făcut-o? Să fie douăzeci de ani? Să fie mai mai mult ?

Acasă dacă aș privi spre fereastră, culcată cum sunt acum, nu aș vedea nimic altceva decât cerul și eventual norii. Nu știu sigur.

Sunt în spital și nu pot să fac nimic altceva decât să închid ochii și să mă gândesc sau să privesc pe fereastră.
Am arbori mulți în fața mea, sunt de înălțimi diferite, cu frunze de forme diverse. Nu-mi dau seama ce sunt. Unii au crengile strâmbe , curbate în fel și chip, alții cu crengile drepte înălțându-se spre cer.Unii au frunze mai multe, alții mai puține iar alții sunt aproape dezfrunziți. Toți îmi plac și nu aș renunța la niciunul pentru că , privindu-i simt o liniște în suflet.

Nu știu cum, așa dintr-o dată , mi-a trecut o idee prin cap.

Îmi dau seama pentru prima oară în viață cum , doar noi femeile, trebuie să ne încadrăm în niște standarde impuse de către un bărbat, creator de modă care, de cele mai multe ori nici măcar atingerea unei femei nu o suportă, fie ea chiar și frumoasă 90-60-90 , neavând capacitatea de a o aprecia , el însuși fiind de cele mai multe ori GAY.