De ce nu vreau să- mi plătesc propria-mi manipulare ? (I)

Domnul senator Ghişe a propus „Legea jurnalistului ”

Pe blogul http://blogdeteo.wordpress.com este o postare ,,Pururea tanar, infasurat in revendicari”

Pe blogul http://blogmeaway.wordpress.com este o postare ,,Ziua fara presa. Greva ziaristilor si a institutiilor media – o utopie ???”

Legea propusă nu am citit-o, în schimb cele două articole menţionate mai sus le-am citit cu mare atenţie.

M-am gândit că, la fel ca şi politicienii noştri , jurnaliştii români în general şi nu neapărat cei doi în special, sunt rupţi de realitate. Învăţaţi să deformeze realitatea după cum le cere propriu lor interes sau interesul patronilor de presă, au început să creadă ei înşişi în minciunile pe care ni le servesc zilnic.

M-am hotărât să scriu şi eu câteva rânduri despre presă ca beneficiar al ei.

Când eram pioneră citeam revista Cutezătorii.

Mai târziu, în adolescenţă, cu toate că primeam zilnic o fiţuică acasă pentru că era obligatoriu să fi abonat la un ziar, era un ziar local din Craiova al cărui nume nu mi-l amintesc şi pace, nimeni nu pierdea vremea să îl răsfoiască. De fapt, în acele vremuri când era un prilej de mare bucurie achiziţionarea de hârtie igienică, ziarele înlocuiau cu succes acest obiect. Îmi amintesc că o vecină de-a mea, profesoară de sport, chiar a ajuns la medic pentru intoxicaţie cu plumb. Ziarele ne intoxicau în acea vreme şi la propriu şi la figurat.

Şcolile erau abonate la ,,Scânteia Tineretului” . Aveam şi noi unul la şcoala Valea Anei. Zi de zi îl întindeam pe birou şi îl foloseam ca şervet. Fiecare îşi aşeza mâncarea adusă de acasă şi, distrându-ne copios cu ultimile bancuri politice auzite de vreunul dintre noi, împărţeam frăţeşte fiecare fărâmitură de mâncare. La sfârşit, ,,Scânteia Tineretului” ajungea inevitabil în sobă sau în coşul de gunoi, în funcţie de anotimp, fără ca să-l citească cineva.

Evenimentele din decembrie ’89 ne-au găsit fără radio sau televizor în casă . Decât să îl ascultăm pe tovarăşu’, pe mine mă apuca automat durerea de cap când perora Ceauşescu, soţul meu şi cu mine preferam să stam de vorbă în faţa sobei.

Speriaţi de eventualele consecinţe, autorităţile ne-au dat salariile cu multe zile înainte de data fixată. Cu banii primiţi am mers şi am cumpărat primul radio pe care l-am găsit în cale. Nu era performant dar puteam să ascultăm posturile străine atât de dragi nouă. Mă gândesc acum, că parcă, nici bruiajul nu mai funcţiona.

Au apărut ziarele aşa zis ,, libere ”. La început toate exprimau aceleaşi puncte de vedere.