Zilele săptămânii noastre, zile de întrebări retorice

Mă întreb cu disperare de ce am fost atât de prost crescută, de ce mama mea nu s-a gândit deloc în ce societate aveam să trăiesc .
Întrebare retorică, ca multe altele, mama a murit de ceva ani și déjà știu cum ar fi ieșit și din acest impas.
„ Ce să fac mamă, te-am crescut și eu cum am putut. Comunismul ne-a ținut în întuneric ! ”
Aș, mama fiind prea șmecheră, olteancă 100%, nu a fost păcălită nicio clipă. I-au convenit vremurile acelea de minune gândeam până mai ieri .
Pentru că nu-I plăcea școala, a abandonat-o timpuriu și la 16 ani era déjà angajată într-o fabrică și membră UTM.

Inutile erau toate sfaturile date de bunicul care , înțelept fiind, le cerea fetelor sale să stea cât mai departe de politică și să nu cadă pradă minciunilor și dezinformărilor.
Mătușile mele, ca și tineretul din zilele noastre, fuseseră însă atrase de zornăitul armelor legionare cu iz biblic, și îmbrăcaseră cămășile verzi.
Mama, prea mică pentru haine militare , a fost cucerită de maistrul ei care , între patru ochi, i-a explicat ce așteaptă de la dânsa să facă într-una dintre ședințele ținute ad-hoc în hala fabricii.
„ Inginerul Marinescu este un trădător ! Împreună cu ceilalți ne sabotează producția . Trebuie să-l demascăm ! Să iei cuvântul și să spui cum l-ai văzut cu ochii tăi când sabota! ”
Mamei îi plăcea muzica , cânta tot timpul și nu-I tăcea gura nici când muncea. Nu avea ochi să vadă ce fac ceilalți în timp ce ea muncea la strung.
„Dar n-am văzut nimic. ”
„ Cum n-ai văzut ? Obligația noastră a tuturor este să apărăm țara , să apărăm bunurile noastre. Pe tine te simpatizează mulți așa că trebuie să vorbești, să-ți faci datoria față de patrie ! ”
Mama s-a simțit tare mândră de onoarea care-I revenea ca să apere statul și în ședința care-a urmat, absolut spontană, l-a criticat aspru pe inginerul Marinescu.
Chiar în aceea zi inginerului I s-a desfăcut contractual de muncă și a fost trimis spre judecare pentru sabotaj.

Mare i-a fost mirarea mamei când, seara a povestit veselă familiei reunite la masă ce faptă de vitejie făcuse, bunicul a certat-o cum nu o făcuse niciodată.
„ Am primit prima și singura palmă de la tata. N-am s-o uit niciodată. M-a certat furios cum nu-l văzusem niciodată blestemându-se, ca niciodată, pentru faptul că avea niște fete atât de proaste și rele.”
Mama a lăsat privirile în jos rușinându-se pentru fapta sa.
„ Tata avea dreptate, eram tare proastă . Tu, mamă, să nu minți niciodată ! O minciună poate să facă mult rău chiar dacă tu nu realizezi în acel moment. Îmi promiți că n-ai să minți ? ”
Mă întreb cu disperare, de ce mama care trăise și văzuse atâtea, care înțelesese foarte bine că în societatea în care trăim doar prin minciună, delațiune, furt și excrocherie se poate promova, de ce am fost atât de prost crescută ?

Oare mama mea nu s-a gândit deloc în ce societate aveam să trăiesc ?

Să-și fi dorit cu ardoare ca eu să nu fac aceleași greșeli , păcate capitale cum le considera tatăl său, ca și dânsa?
Nu știu.

Dar un lucru știu sigur, omul nou de tip comunist s-a născut și trăiesc alături de el.

Propaganda politică. Tipologii şi arii de manifestare (1945-1958)

clubul psi este un loc în care ne exprimăm în mod liber propriile păreri.

Au mai scris : psi, Tiberiu Orasanu, dordefemeie, olimpia,  Scorpio, irealia, cammely irealia cu

Zilele săptămânii noastre

Îl aștept și pe pisicaru

II   Pentru cei dornici să afle, dac-or exista,  ce se întâmpla înainte :

„

Modelul „proceselor împotriva sabotorilor” intentate în anii ’30 în Uniunea Sovietica a fost copiat cu fidelitate. Sabotorii, omni­pre­zenti într-un stat comunist, erau vinovati de toate greutatile si, ase­menea tapului biblic, preluau asupra lor pacatele partidului. Dupa marturisirile de sabotaj ale inculpatilor într-un astfel de proces, procurorul Vâsinski concluziona: „În tara noastra, bogata în resurse de tot felul, era cu neputinta, este cu neputinta sa lipseasca vreun pro­dus. stim acum de ce, în ciuda abundentei de produse, nu se ga­seste momentan când un articol, când altul. Vina este tocmai a aces­tor tradatori”[33]. Sensul acestor „procese” transpare cu usurinta: ele trebuiau sa capteze si sa focalizeze sentimentele de revolta care fra­mân­tau masele largi de oameni. Lipsurile, saracia cronica, dezor­ga­ni­zarea productiei, mizeria cotidiana, toate acestea erau atribuite unor vinovati precisi, palpabili. De aici deriva si usurinta cu care erau acceptate acuzatiile cele mai neverosimile, în ciuda argu­men­telor precare, de aici si înversunarea cu care oamenii cer pedepsirea vino­vatilor. De asemenea, oamenii trebuiau sa înteleaga ca „dus­ma­nul nu doarme”, el strânge rândurile, se organizeaza si submineaza per­manent eforturile partidului de a asigura raiul terestru. Aparea astfel nevoia de a incrimina un grup, de a le atribui dusmanilor de clasa „o caracteristica esentiala: solidaritatea”[34].

Întrucât la începutul anului 1952 devenise evident faptul ca lucra­rile Canalului se vor întinde pe o durata de timp mult mai mare si vor costa mult peste cele 80 miliarde estimate initial, conducerea de partid a hotarât ca trebuie identificati vinovatii si sanctionati dras­tic printr-un proces public. Maiorul Vardan Maximilian era în aceasta perioada sef serviciu în Directia C (fosta Directia a II-a pâna la reorganizarea din 1951) Contrasabotaj a Directiei Generale a Securitatii Statului si raspundea de Canalul Dunare-Marea Neagra. Potrivit relatarilor lui Vardan, Gheorghiu-Dej, dupa ce a studiat un material sintetic redactat de acesta, a ordonat trimiterea unei comisii la Canal „care sa verifice si sa adânceasca constatarile facute si apoi sa propuna masurile corespunzatoare”[35].

santierele Canalului au fost vizitate în perioada aprilie-mai 1952 si de ministrul Afacerilor Interne, Alexandru Draghici. La în­toar­cerea la Bucuresti, acesta a ordonat pregatirea, în cel mai scurt timp, a unui proces public exemplar, pentru sabotaj[36].

În luna iulie 1952 au început arestarile în rândul personalului de pe santierele Canalului, anchetele în cadrul arestului Directiei Re­gio­nale de Securitate Constanta si, între 29 august-1 septembrie 1952, primul proces al „bandei de sabotori”.

La 1 septembrie 1952, Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti[37], deplasat la Poarta Alba, a pronuntat sentinta în procesul bandei de sabotori si diversionisti de la constructia Canalului Dunare-Marea Neagra. Cinci persoane au fost condamnate la moarte pentru „crima de sabo­tare a propasirii economiei nationale a RPR”. Alte cinci au fost condamnate la pedepse ce variau de la 20 de ani munca silnica pâna la munca silnica pe viata pentru „crima de sabotare a propasirii economiei nationale a RPR” si „crima de amenintare a pacii popoarelor”. Toti acuzatii (inclusiv cei condamnati la moarte) au fost condamnati si la 10 ani degradare civica.

„Colegiul Militar al Tribunalului Suprem al Republicii Populare Române, judecând recursurile introduse de condamnatii la moarte, s-a pronuntat în ziua de 4 octombrie 1952 respingând recursurile”[38].

Acuzatiile aduse inculpatilor erau de-a dreptul absurde pentru un sistem judiciar democratic, dar se încadrau perfect în logica justitiei totalitare. Astfel, în cazul lui Nichita Dumitru, condamnat la moarte, fapta imputata era „manifestarea dusmanoasa fata de utilajul meca­nic si electric venit din URSS”. Inculpatul a recunoscut: „.nu am executat ordinele de manevra cu locomotiva Diesel […] nu fa­ceam la timp reviziile […]”. În plus, acesta recunostea ca „..am spus ca Radio Paris a anuntat ca americanii construiesc submarine de razboi atomice. Toate aceste zvonuri le-am transmis pentru a mentine panica razboiului si frica acestora (a muncitorilor – n. ns. F.B.) de razboi, derutându-i de a mai depune eforturi de munca”[39].

Alti condamnati erau învinuiti de fapte la fel de grave. Vasilescu Nicolae „a ponegrit regimul din tara noastra, din Uniunea Sovietica, a manifestat neîncredere în constructia Canalului si a afirmat ca izbucnirea unui nou razboi este iminenta” [40]. Tot el „a întârziat timp de sase luni executarea prototipului carucioarelor pentru perforatoa­rele KTM 4, blocând astfel utilajul si frânând excavatiile în stânca”[41].”

Citat din : Radiografia unei mistificari: Procesul sabotorilor de la Canal

Pentru cei care cred în Dumnezeu și în pedeapsă  vă aduc la cunoștință o persoanalitate

Miron Constantinescu (n. 13 decembrie 1917, Chișinău; d. 18 iulie 1974, București) a fost un sociolog marxist, istoric, om politic comunist român, membru de seamă al Partidului Comunist Român, membru titular al Academiei Române (1974).

Cariera politică

A fost „primul boss roșu al Scânteii legale (de după 23 august 1944)”^[2].

Din punct de vedere politic, este activ încă din tinerețe. Astfel încă din 1935 activa în rândurile UTC, iar în anul următor este membru al PCR.

Este arestat de către Siguranța statului pentru activitate comunistă și condamnat la 10 ani de muncă forțată.

După căderea guvernării Ion Antonescu este eliberat, alături de ceillalți comuniști și, în august 1944 este numit redactor-șef al „Scânteii”. A fost membru în Biroul Politic (1948-1960), membru în CC al PCR (1945-1955; 1968-1974) și secretar al acestuia (1952-1954), președinte al Comisiei de Stat a Planificării (1949-1955) etc. ^[3]

Raportul secret prezentat de Nikita Sergheevici Hrușciov la Congresul al XX-lea al PCUS, în februarie 1956, prin care era condamnat – printre altele – și „cultul personalității”, l-a făcut pe Miron Constantinescu să creadă că ar fi momentul propice de a-l înlătura de la putere pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, asociindu-se în această acțiune cu Iosif Chișinevschi. Dintre membrii Biroului Politic, cei doi au reușit să câștige doar suportul lui Constantin Pârvulescu, dar nu și al lui Alexandru Moghioroș. Ședința Biroului Politic al CC din 3-12 aprilie 1956 a fost un veritabil semnal de alarmă pentru el și aliatul său, arătând că Gheorghiu-Dej se bucura de o poziție solidă și beneficia de numeroși susținători.

Aflat la conducerea Comisiei de Stat a Planificării, aplica măsuri dure în cazul neîmplinirii planului de producție, lucru pus pe seama așa-numiților sabotori, elemente indezirabile regimului, care trebuiau eliminate. Astfel, Alexandru Bârlădeanu relata:

„Când conducea Miron (Constantinescu, n.n.) economia, se căutau “sabotori” și “dușmani de clasă” pentru economia care nu mergea, din cauză că se baza pe lucruri incerte. De pildă, producția se planifica pe materiile de import, dar nu se prevedea în plan, cu ce exporturi compensăm sau pe ce bază plătim.”

Alături de Iosif Chișinevschi, Constantinescu a fost exclus din conducerea partidului în 1957.

Este readus în viața politică de Nicolae Ceaușescu, devenind ministru al învățământului (1969-1970), vicepreședinte al Consiliului de Stat (1972-1974), rector al Academiei „Ștefan Gheorghiu” (1970-1972), președinte al Marii Adunări Naționale.^[4]

Dumnezeu l-a pedepsit:

„ S-a căsătorit cu Sulamita Constantinescu, cu care a avut 7 copii,^[1] printre care doi fii numiți Horia, o fată, Ileana (1950?-2000) și un alt fiu, Radu. Primul Horia a murit de apendicită, iar al doilea Horia a murit tânăr într-un accident într-o vacanță montană. Fiica a suferit de schizofrenie, omorându-și mama în timpul unei crize. A fost internată într-un sanatoriu psihiatric din cartierul Voilă din Câmpina.^[1] ”

Le găsiți datele la :Miron Constantinescu – Wikipedia