Parfumul sufletului meu

Natura nu-mi dă niciodată fiori decât de plăcere

Îmi ridic ușor privirile și mă uit pe rând la fiecare dintre colegii mei. Pe chipul lor nu se citește aproape nimic. Sunt calmi și ascultă cu multă atenție, cel puțin așa par, ce perorează șefa. Mă gândesc, tangențial doar, cum o plăceam cu toții la începuturi. Al nostru ca directori de școală și al ei ca inspectoare de școală. Între timp multe s-au schimbat, ea a devenit infatuată și plictisitoare iar noi ne-am săturat să tot fim tratați ca niște elevi tâmpiți.

Eu sunt neliniștită. Cineva a făcut o remarcă , văzând afișul de pe ușa cabinetului medical al școlii, că ambulanța vine greu până aici și sunt impacientată la acest gând. Mă simt deja amețită de mirosurile din jurul meu. Încerc să detectez care anume din ele îmi provoacă starea asta nesuferită și mă întreb inutil dacă monologul șefei se va lungii prea mult ca de obicei.

Fiecare dintre noi, mari doamne, așa ca fapt divers, indemnizația de director pe o lună n-ajunge pentru plata unei nopți la un hotel bun, ne-am dat cu apa de parfum cumpărată în rate de la colega ce câștigă un ban în plus vânzând produse de la Avon sau Oriflame .
Bărbații, oameni stresați , ca și noi femeile, de toate situațiile birocratice pe care trebuie să le dăm totdeauna cu întârziere, sunt proaspeți bărbieriți și dați cu after shave , nu-i văd atât de emancipați să folosească cine știe ce gel special, emană la rândul lor o multitudine de mirosuri , plăcute de altfel pentru un om sănătos dar care pe mine mă înebunesc.

Nu mai iau notițe de ceva vreme . Ca să nu-și dea seama, procedez la fel ca orice elev obișnuit, că gândul meu e răzleț, fac rotocoale și pătrățele de mărimi diferite și care se întretaie cât mai ciudat. Gândesc destul de greoi pentru că au început mâncărimile pe mâini, pe picioare și pe față. Mă scarpin cât de delicat pot ca să nu creadă cineva că am cumva vreun purice. Păduchii au dispărut de câțiva ani buni din școlile rom\nești așa că nimeni nu își mai amintește de spaima pe care ne-o provocau pe vremuri. Mă gândesc, lent cum pot, că n-am niciun motiv să fiu nervoasă , de fapt e un prilej să ne vedem între noi directorii de școli, și că în mod sigur ceva mi-a provocat alergia. Încet, încet capul îl simt prins ca într-un cerc. Îmaginați-vi-L pe Isus , nu cu podoaba sa de spini, ci având în jurul capului o coroană de fier ce-L strânge ca într-o menghine. Asta fac și eu. Mi-e milă de Domnul pentru că de mine mi se rupe sufletul.
Ridic două degete, obicei școlăresc , și mă ridic.
” Mi-e rău. Aș vrea să ies. ”
” Doamna directoare, vă rog să luați loc! E un material prea important ca să puteți pleca. ”
”Vaca Domnului ! Cum crezi că pot să înțeleg ceva bolnavă? ” E o replică pe care-o dau în gând așezându-mă cuminte pe scaun și gândindu-mă la ce suferă zi de zi elevii noștri de la noi. E un moment în care mă simt solidară cu toți suferinții de la Adam și Eva , de orice culoare și de pe orice continent.

Starea de mâncărime mi-a trecut dar, nu-i un semn de bine, atâta timp cât degetele mi s-au umflat precum crenvuștii fierți care dau să crape. Aerul îmi pătrunde cu greu în corp și gândirea-mi alternează precum curentul.

Mă gândesc cu ciudă că tuturor le e milă de orbi, surzi, ciungi, șchiopi, ceea ce este de admirat, că foarte mulți se emoționează până la lacrimi când este vorba despre alcoolicii și drogații, care se luptă anonim cu viciile lor dar, nimănui, nu-i trece prin gând să empatizeze cu cei care se simt asediați de mirosuri la fel ca irakienii atunci când le cădeau bombele NATO în cap.

În gândul meu, bat câmpii grațios. Norocul meu este că am puterea , încă, să mă controlez nervos dar asta îmi epuizează toată energia.

Când ajung să nu mai simt aerul, am senzația că urmează să leșin, mă ridic și ies pe ușă. Nu mă mai obosesc să cer voie cuiva. Până la urmă realizez că viața mea valorează mai mult decât toate schimbările astea vremelnice din educație.
Cineva, o altă profesoară, probabil că se vede cu ochiul liber că mi-e rău, mă ajută să urc în mașina ei și mă duce de urgență la spital.
O asistentă, miroase plăcut a lapte fiert, mă așază cu grijă pe pat.
” Mi-e rău ! Mi-e tare frig !” Apuc să-i spun după care mă strâng covrig sub pături . Am frisoane puternice încât și dinții îmi clănțăne în gură. Afară e cald, e o zi frumoasă de mai, și tremuratul meu arată cât de gravă e starea mea. Asistenta se poartă cu mare calmitate, o duioșie se simte în glasul ei, dar, din graba cu care-mi aduce bidoanele cu apă caldă și le așază pe lângă mine, realizez că este îngrijorată, aproape speriată.

Apare doamna doctor.
Halatul îi miroase a proaspăt, a femeie împlinită sufletește, și-mi aduce liniștea în piept.

” Am să vă fac hemisuccinatul ( hemisuccinat de hidrocortizon ) … Îl suportați ? ”

Injecția trebuie făcută foarte încet ca să nu provoace accidente neplăcute. Căldura se răspândește prin fiecare fibră a trupului meu provocându-mi o stare plăcută de moleșeală. Abia acum pot să visez liniștită la Parfumul sufletului meu.

Într-un pat ca și cele din fotografie am ajuns …

În memoria unui prim ajutor   care mi-a salvat viața și primit într-un spital orășenesc pe-atunci când exista

Tema de mâine e propusă de Luna Pătrată şi se numeşte “Parfumul sufletului tau”. Ideea îi aparține Mirelei.

     http://mirelapete.dexign.ro/

Găsiți tema făcută, deh , elevi conștincioși, la :

http://lunapatrata.wordpress.com/2011/09/22/parfumul-sufletului-tau/

http://innerspacejournal.wordpress.com/2011/09/23/jurnal-de-bord-14-parfum-de-suflet/

http://sarabesleaga.blogspot.com/2011/09/parfumul-sufletului-meu.html

http://rokssana.wordpress.com/2011/09/24/parfumul-sufletului/

Mulțumesc lui :

http://daurel.wordpress.com/2011/09/24/poveste-parfumata-momente-de-suflet/   pentru faptul că m-a onorat cu menționarea.

Anunțuri