Tândală din capul … guvernului

Doamne, cât de prost , am avut în intenție să scriu tălâmb dar sună prea dur din cauza apropierii celor două consoane mb, să fie un om încât să pună un subaltern , de neîncredere , care să-i plagieze o lucrare de doctorat iar aceasta să fie copiată în mod vulgar ?
Doamne, cât de prost poate poate să fie un om încât să desemneze ca miniștrii doar plagiatori, falsificatori de CV-uri , tipi care să declanșeze scandaluri internaționale legate de Holocaust, incompatibili sau chiar viitori pușcăriași ?

Tândală din capul ... guvernului
Tândală din capul … guvernului
Doamne, cât de prost poate să fie un om, ajuns printr-o conjunctură premierul unei țări, încât să încalce o hotărâre a Curții Constituționale pe față și să o mai și recunoască în mod public în direct ?
Doamne, cât de prost poate să fie un om încât să arunce o țară întreagă într-un haos politic după ce era deja în haos economic ?

 
Doamne, cât de prost poate să fie un om încât să recunoască singur, cu subiect și predicat, că 75% din timpul acordat guvernării îl pierde luptându-se cu președintele țării ?
Doamne, cât de prost poate să fie un om care nici măcar nu mimează faptul că este preocupat de seceta ce ne-a ars pământurile ?

Bonus
Bonus
Doamne, cât de prost poate să fie un om care nu este în stare nici măcar o privatizare , cu șpaga sau comisioanele aferente obișnuite de 22 ani, să finalizeze ?
Doamne, cât de prost poate să fie un om încât să intre în conflict deschis cu un om de televiziune , Croitorașul cel Viteaz de la Caracal care nu se laudă că a omărât 7 muște dintr-o lovitură ci că o găsește pe Elodia, când orice nătărău cunoaște adevărul, rămas valabil chiar și pe cheiurile Dâmboviței, că nu este bine să te pui cu presa ?

DUZINA DE CUVINTE Curios !

Votați , pentru a ne conduce singuri țara fără amestecul în treburile interne ale capitaliștilor europeni !
Votați, pentru a ne conduce singuri țara fără amestecul în treburile interne ale capitaliștilor europeni !
Citesc pe diverse bloguri diferite păreri, e freamăt mare în blogosferă, pentru că fiecare dintre noi, în mod voluntar sau plătit într-un fel anume, ne spunem părerea argumentând mai bine sau mai rău, cu mult bun simț sau presărat cu numeroase invective.
Minciuna are haine împărătești cusute cu fir de aur, chipul ei infantil ne zâmbește cu nonșalanță .
Inexorabil pare să ne fie viitorul pentru că , deși nu este deloc adevărat, pare să depindă de masa mută de oameni săraci manipulată zilnic și temeinic pe banii furați de la ea.
Când naționalismul a ajuns la cote maxime, un popor sărac nu are o altă alternativă, pare desuet și bizar să ceri apărarea Constituției Române.
S-ar crede că ne despart ideologii de coloratură diferită. Distanța dintre diferitele opinii s-a adâncit mai ceva decât Groapa Marianelor și un gol imens ne separă.
Un ecou pierdut printre crestele munților e glasul celor care cer disperați lumină.

A ales duzina  psi iar noi ceilalți am urmat-o :

VERO, ch3815h, almanahe, anacondele, dor de femeie , vanessa, carmen pricop, scorpio, virusache,

Tiberiu Orasanu

Prostia și vanitatea care ne omoară !

Caraghioslîc, bîzdîc, balamuc
N. red.: Publicăm, în avanpremieră, editorialul d-lui Andrei Pleşu din ediţia de joi,5 iulie 2012 a revistei. Articolul a fost trimis la redacţie duminică, 1 iulie. Luni şi marţi, evenimentele politice s-au precipitat…
Ţara gemea turcită… (Ion Barbu)
    ”     Mă declar sabotat de Guvernul României. Vreau să-mi văd de treabă. Nu le cer nimic special. Le cer doar un minimum de normalitate, care să mă ajute să-mi duc la bun sfîrşit proiectele şi viaţa. În fond, asta e treaba guvernelor: să-i ajute pe oameni să-şi vadă liniştiţi de treabă, în condiţii omeneşti. Or, de o bună bucată de vreme, mă trezesc, în fiecare dimineaţă, sub asediul unor simptome de derapaj tragi-comic, astfel încît, în loc să mă confrunt cu gîndurile mele, mă confrunt cu năzbîtiile unei adunături de pezevenghi. Nici nu ştiu cu ce să încep.
Deunăzi, un individ fără identitate şi fără biografie îşi permitea să profereze: „Să-ţi fie ruşine, Neagu Djuvara!“. Mai alaltăieri, un fost candidat (liberal) la Preşedinţia României, care, în 1990, părea o soluţie contra comunistului Iliescu, declara că C.V. Tudor e un mare român şi partidul lui – un onorabil partid de dreapta. Un ministru pe care, dacă îl întîlneşti pe stradă, îl crezi, după portret, şef cu aprovizionarea la aprozarul din colţ, „pune umărul la Educaţie“. Prim-ministrul ţării nu reuşeşte, vreme de aproape două luni, să găsească un ministru al Învăţămîntului cît de cît credibil. Apoi pleacă la Bruxelles să reprezinte ţara, fără mandat, călcînd o decizie a Curţii Constituţionale. Acuzat de plagiat, se apără într-un fel care demonstrează că, de fapt, nu ştie ce este un plagiat: domnia sa crede că poţi copia integral zeci de pagini dintr-o carte, fără ghilimele, dar că eşti exonerat de vină dacă, la bibliografie, listezi şi cartea cu pricina. Cînd o comisie acreditată să judece cazul nu spune ce trebuie – o desfiinţăm. Repede, peste noapte, după ce o ţinem puţin de vorbă, ca să dăm timp Monitorului Oficial să publice decizia (Monitorul a fost trecut, de altfel, subit, în subordinea Guvernului, pentru „operativitate“). Tot printr-o
mişcare rapidă, mutăm ICR la Senat, ca să scăpăm de Patapievici, pe vorbe şi pe ură, fără o analiză corectă a mandatelor sale. Cutare lider politic demisionează din Senat ca să ajungă pe mîna unui tribunal mai „flexibil“ şi îşi numeşte la Agricultură un „coleg“, deşi (sau tocmai pentru că) e în litigiu cu respectivul minister. Curţii Constituţionale i se restrîng drastic atribuţiile şi, cînd nu hotătăşte ce trebuie, e căutată la dosare. Membri ai ei care, de cel puţin doi ani, n-au fost niciodată contestaţi de fosta opoziţie devin, brusc, incompatibili. Un fost prim-ministru se sinucide greşit, prilej pentru o amplă telenovelă naţională, susţinută de un jurnalism barbar. O doamnă care s-a distins prin realizarea unui excelent serial despre puşcăriile politice ale comunismului („Memorialul durerii”) ne dovedeşte, abia acum, că, pentru dînsa, Maniu, Coposu, Gh. Brătianu, Noica, Ţuţea au fost un soi de Adrian Năstase avant la lettre. Delir? Lichelism? Debilitate intelectuală? Din această dilemă nu putem ieşi.
Adrian Năstase a intrat, pe de altă parte, într-o companie încă şi mai selectă. E comparat, ca Nea Nicu pe vremuri, cu Mihai Viteazul. Dar nici Ponta nu stă mai rău. Ministrul de Interne (probabil un pasionat răsfoitor, în timpul liber, al filozofiei europene) e de părere că, după Platon şi Aristotel, nu avem pe piaţa culturală decît plagiatori. Prin urmare, Ponta nu e decît un exemplu între altele. Şi, oricum, nu i-a plagiat pe Gigi şi pe Nelu, ci, ca tot omul, pe
Platon şi Aristotel. Carevasăzică, e în aceeaşi oală cu Hegel, Marx şi Heidegger.
Schimbări „principiale“ se fac mai peste tot. Între timp, nu ştim cu ce se ocupă miniştrii noştri, cînd nu li se ordonă vreo demascare sau vreo Ordonanţă de Urgenţă. Ştim ceva despre V.P. Dobre? Despre D. Chiţoiu? Despre L. Isar? Despre Daniel Constantin? Avem alte priorităţi. De pildă, instalarea lui Claudiu Săftoiu la Televiziune. După succesul de la SIE, merita să-i oferim şi şansa unui succes la TVR. L-am cunoscut în 2005, la Preşedinţie. Părea un băiat cumsecade, aprope candid. Scria despre Băsescu în Jurnalul naţional cu atîta amor, încît am încercat să-i sugerez o relaxare a tonului. Nu se putea. Era sedus. Dacă vreunul dintre „intelectualii lui Băsescu“ ar fi scris despre „şeful“ cinci la sută din ce-a scris C. Săftoiu la începutul mandatului lui de consilier (luaţi şi citiţi!), ar fi fost jucăria Antenei 3 seară de seară (deşi asta se întîmplă oricum). Calibrul lui politic mi-a devenit limpede cînd m-a „sfătuit“ să organizăm prima ieşire în lume a lui Băsescu, printr-o vizită la Vatican. Cred că ideea i se părea de o şmecherie fabuloasă. Ce dacă preşedintele nou ales al unei ţări ortodoxe se pune rău, printr-un prim gest simbolic, cu Biserica autohtonă şi cu enoriaşul autohton? Dăm lovitura! Ne punem bine cu popimea mondială şi cu conducerea „secretă“ a lumii. A avut, trebuie s-o recunosc, şi inexplicabile idei bune. El e cel care l-a propus preşedintelui pe Vladimir Tismăneanu ca şef al Comisiei pentru cercetarea crimelor comunismului. Pe urmă s-a supărat. Aşa e la noi. Eşti dat afară de la Dinamo? Treci la Steaua. În plus, sîntem – cred – singura ţară din lume în care te califici prin eşec. Urma lui C. Săftoiu la SIE e tristuţă. Să-l lăsăm să se compromită puţin şi la Televiziunea Naţională. (În fond, tot de „informaţii“ e vorba.) Oricum, şi-a cîştigat cu asupra de măsură – şi nu e singurul – promovarea. A clămpănit seară de seară contra dictaturii băsesciste, pe toate posturile unde realizatorii nu se puteau dispensa de finele lui analize şi de farmecul lui personal. Iar acum are savarina în raniţă, ca pe un baston de mareşal…
Mi-e imposibil să cred că nu există liberali şi pesedişti cu capul pe umeri. Mi-e imposibil să cred că toţi găsesc normal ca un prim-ministru să declare, sinucigaş, că „75% din timpul şedinţelor de guvern“ se dedică răfuielilor politice. Păi de ce?! De ce nu se ocupă Guvernul de zecile şi sutele de blocaje dramatice ale ţării? M-aş fi aşteptat ca experienţa politică a dlui Iliescu să fie mai tare decît o proastă solidaritate de partid; să-l îndemne, de pildă, la o – fie şi discretă – urecheală a „cîrlanului“. M-aş fi aşteptat la oarecare reacţii şi din partea dlui Mitrea. Sau a dlui Vosganian. Sau au o strategie ascunsă de căsăpire a premierului? Mă întreb şi cum e cu „Pro Democraţia“ dlui Pârvulescu. Nu aud nici vocea, de obicei promptă şi nuanţată, a amicului Hurezeanu. De Crin Antonescu nu mai vorbesc. E în transă. Cred că se visează în fiecare noapte în al douăzecilea an de mandat prezidenţial, transmiţîndu-i lui Băsescu al 3547-lea „avertisment serios“.
Concluzii? Două: 1) Mă tem că e mai uşor să te lupţi cu duşmanii politici sau cu înflorirea corupţiei, decît cu prostia şi vanitatea. 2) Pentru prima dată, în ultimii patruzeci de ani, îmi pare rău că mă întorc „acasă“.
Berlin, 1 iulie 2012 ”

 

Nu e plagiat,  e citat !

Crucificarea lui Traian Băsescu

Cum suntem un popor creștin ortodox, ne batem zilnic pentru asta cu cărămida-n piept și ne revoltăm cu ”mânie proletară” când unul dintre noi greșește, chiar dacă în mod oficial comuniștii erau atei dar cum la noi totul este original merge și așa, înjurându-l de la anafură, cădelniță, …. și până la p.. mă-sii lui.
Suntem un popor blând și tolerant și am demonstrat-o de nenumărate ori. S-a văzut cât suntem de îngăduitori atunci când n- am fost curioși să vedem cine ne-a turnat la secu’ , chiar dacă respectivii și-au încălcat jurământul de confidențialitate, popii noștri fiind singurii din fostele țări est-comuniste nedesconspirați, atunci când ne-au fost împușcați cetățenii care se găseau în mod prostesc într-un loc nepotrivit într-un moment nepotrivit, victimile întotdeauna sunt de vină, când ” golanii ” au fost ciomăgiți de ” minerii ” veniți în capitală ca să ” sădească flori ”, când primarii , parlamentarii sau orice amărât de politician provenit din nomenclatura de partid securisto-comunistă au furat sub privirile noastre binevoitoare și când justiția română, indulgentă și total dezinteresată, le-a dat ca sentință NUP sau cel mult una cu suspendare.
Suntem atât de buni încât suferim cumplit când un cetățean onorabil vrea să se sinucidă, onorabilitatea e direct proporțională cu averea sa și cu numărul animalelor vânate la Balc, dar rămânem indiferenți când drepturile celor de lângă noi, babe proaste și moși senilizați, sunt încălcate flagrant.
Suntem un popor creștin ortodox, mai credincioși  chiar dacât evreii care l-au dat pe Mesia, e drept unul ipocrit, am văzut cum femei, în același timp în care se lăudau cu postul lor cu bolbotine pe care-l țineau cu sfințenie, își doreau moartea celor care aveau poșete ”Louis Vuitton ” , dar totuși un popor creștin.
Suntem un popor creștin și iubitor de țară și ne mândrim cu asta.
Creștini fiind , chiar dacă popii noștri ne amenință cu lăsarea mortului pe năsălie, chiar dacă popii noștri nu ne acordă iertarea pentru păcatele făcute, cine n-a avortat măcar odată , decât pe un preț stabilit cu grijă dinainte și împărtășit în mare taină de femeia ce vinde lumânări, chiar dacă, mai nou, Preafericiul Părinte Patriarh Daniel ne acordă dezlegare la nunți și botezuri în posturi , contra cost ca indulgențele de pe vremea Inchiziției, un botez în postul lui Petru și Pavel i-a costat pe niște cunoscuți doar 500 lei, bisericile pe care le avem nu ne mai ajung.
După ce am pus stăpânire pe lăcașurile de cult ale altor Biserici , cominterniștii le-au luat iar noi doar le păstrăm, ne-am hotărât să construim o Catedrală a Neamului prin care să arătâm lumii întregi cât de credincioși suntem.

Credincioși cum suntem avem nevoie și de o crucificare.
Chiar dacă părerile sunt împărțite, unii dintre noi îl vedem ca pe un Mesia, pe cel care a venit, și în modul său propriu , și ne-a arătat că în ”Cetate ” treburile nu merg bine și ”Cetatea trebuie dărâmată ”, iar alții îl percep ca pe un tâlhar care a râs, ” a hâhâit ” spune în acest moment un pucist, a înjurat , a furat ceva ce nu mai exista în proprietatea țării, ne-a luat mâncarea de la gură, pentru ei nu are importanță faptul că hrana nu mai era destulă , și , cel mai grav, ne-a arătat cât de urâți și hidoși suntem.
Până la urmă, pentru noi toți, Traian Băsescu trebuie să ” moară ” !

 PS  M-a provocat  să mă gândesc intens și din altă perspectivă   apoi  să scriu aceste rânduri   domnul  cu articolul  său ”     Despre abuzurile USL și demiterea Președintelui Băsescu ” de pe blogul La colţu’ străzii.

Președintele Traian Băsescu gândește ca și mine ! Gândește ca mulți dintre noi

Scriam astăzi că asistăm la o manipulare ca pe vremea comuniștilor sau ca în timpul președintelui ion Iliescu.

” In ultimele zile s-a folosit masiv dezinformarea
Cea mai mare minciuna promovata continuu este legata de SMURD. Desi proiectul Legii sanatatii se afla si pe site-ul Ministerului si pe site-ul Presedintiei, continua aceeasi minciuna: privatizarea, desfiintarea SMURD. Nu pot spune decat ca este o minciuna si altceva nu pot spune ” spune domnul președinte Traian Băsescu astăzi în timpul declarației de presă.

Tot eu mă plângeam despre ” Putregaiul din fiecare spital romănesc ! ”

” Dvs scrieti zilnic sau periodic despre preturile la medicamente, despre anchete, sunt o realitatea ilegalitatile, furturile la achizitii de aparatura medicala
Indiferent cum analistii eticheteaza ce s-ar putea intampla daca legea intra in vigoare, eu va spun ca acum acesti privati pe care ii suspectati ca vor prelua banii publici se infrupta mai bine ca oricand din banii publici
Inteleg ca la urgenta totul e perfect si nu mai e nimic de facut, poate reusiti sa aflati cat de dramatica e situatia urgentelor in mediul rural. Si acolo sunt tot romani
Mai aflu despre privatizarea spitalelor, careia i se opun sindicate. E vorba de transfornarea spitalelor in societati comerciale sau in fundatii
Mai aflu ca, daca se aproba cumva legea, vor avea prioritate cei cu bani. In momentul de fata se intampla acelasi lucru. Nu oricine are bani sa mearga la un profesor care sa opereze foarte bine
In acest sistem, coruptia functioneaza din plin. In niciun caz romanii nu sunt egali din punct de vedere al sanselor ”

Dacă n-ați apucat să-l vedeți și să-l ascultați pe președintele Traian Băsescu, astfel am pățit și eu, îl veți găsi întreg discursul pe blogul : http://anonymusgerula.wordpress.com/2012/01/13/basescu-cer-public-premierului-retragerea-proiectului-legii-sanatatii/

Cu duioșie depre Mircea Geoană ! partea I

Când mă întorc de la ” Sorbonica ” , astfel își tachina un fost elev de-al meu fosta iubită pentru cultura și educația pe care-o primise în liceul pe care-l terminase și unde acum eu încerc să-mi desfășor activitatea, vă voi povesti despre întâlnirea mea cu domnul Mircea Geoană. Caricatura prietenului de la Bricada mi-a adus în suflet  câteva momente de duioșie.
” Alte vremuri, domnule ! ”

http://baricada.wordpress.com/2011/11/08/mircea-geoana-pa-pa-i-am-going-to-a-spa/

UPDATE

Era prin toamna anului 2004 când mă aflam la redacția unui ziar prahovean împreună cu o tânără și frumoasă jurnalistă, doamna Daciana Ilie. Discutam despre spargerile date de hoți școlilor din mediul rural când,  cineva, a sunat-o că vine domnul Mircea Geoană în campanie electorală la UPG Ploiești.

Pentru că ne simpatizam , eram amândouă împotriva PSD-ului, m-a întrebat dacă vreau să merg împreună cu ea și o altă colegă să-l văd pe ministrul de externe.

N-aveam ce face în Ploiești până la ora la care plecam spre București, la cursurile de master, și de aceea am acceptat invitația lor.

 

De obicei,  nu-mi tace gura atunci când se discută un subiect despre care am habar dar,  în aceea zi, eram hotărâtă să nu vorbesc pentru că nu voiam să le creez probleme ziaristelor ce care eram. Sunt pasionată de politică și ca urmare eram atentă la tot ce se discuta în amfiteatrul UPG-ului unde studenții au fost chemați aproape obligatoriu de către conducerea universității și profesorii lor de stânga.

Eram frig cam cum e acum, puține grade peste 0  , iar eu tremuram toată .

 

Domnul Mircea Geoană era susținut de către președintele pe-atunci și astăzi al Consiliului Județean Prahova, domnul Mircea Cosma un comunist care are tupeul să-i numească pe toți cei care îl contrazic staliniști, și mie mi-a reproșat c-aș fi astfel, nu atunci ci cu vreo patru ani în urmă, de întreaga conducere județeană de partid, parcă președinte era ministrul de interne Marian Săniuță, și de conducerea universității.

Rectorul, când i s-a adresat domnului Geoană, avea atâta emoție în glas că te așteptai să-l vezi că-i dau lacrimile ca unei tinere îndrăgostite.

La aceea vreme mi-era simpatic fostul ambasador al României la Washington pentru că nu-mi părea un communist închistat. Încă nu rostise celebra propoziție ” nu se știe câți mai suntem ”, referitor la numărul celor din structurile de securitate, și parcă nici domnul Iliescu nu-l gratulase cu epitetul ” prostănacul ”.

Parfumul sincerității


Of, prieteni, la grea încercare ne-a pus Lolita !
Cu toate că sunt o persoană ce inspiră frământările mute pline de teamă, resentimente și alte frustrări ale celorlalți și expiră sinceritate cu tona, fiind o fire extrovertită, o sinceritate debordantă , nu pot să affirm cu mâna pe inimă că-mi permit obrăznicia de a spune adevărul mereu.

Sinceritatea poate să fie o calitate dar, uneori , poate să devină o armă în mâinile celorlalți, întotdeauna a rudelor apropiate și a prietenilor, îndreptată împotriva ta, al celui naiv , ce ai avut nesăbuința să-I acorzi atâta încredere și să-I faci destăinuiri pline de dragoste sau, de cele mai multe ori, doar ca semne de amiciție sau , și atunci mi se pare mult mai grav, împotriva unui alt suflet care suferă.

Locuiam într-un bloc , select pentru zona respectivă, unde se găseau doar două apartamente pe scara noastră. Unul ocupat de mine iar celălalt de o familie tot de dascăli. Cu ea aveam o relație aproape de prietenie, spun asta pentru că nu ne făceam confidențe de suflet, respectându-ne intimitatea una alteia. Îmi plăcea și mie și ei faptul că nu dădeam buzna una în casa alteia, cum au prostul obicei de a face unele vecine , văd și eu, și nici una în sufletul celeilalte. Ne spuneam fiecare ce voiam și știam că nici una dintre noi nu va pune vreo întrebare indiscretă pentru a intra în amănunte dar și că totul va rămâne între noi două ca un mare secret.

Știam că soțul o înșeală, o știa întregul sat , dar tocmai pentru acest motiv mă împrietenisem , simțind o mare compasiune pentru ea.

Într-o zi , tulburată fiind, m-a întrebat :
” Ești prietena mea, se spune că bărbatul meu mă înșeală. Tu știi ceva ? ”

Știam. Știam și cu cine .


Am privit-o și i-am spus, poate că dacă n-ar fi așteptat din partea mea o infirmare ar fi sesizat glasul meu stins, că totul e o minciună și o răutate din partea dușmanilor soțului ei care , în aceea vreme , era director de școală.

Nu mi-a părut și nu-mi pare rău nici astăzi că n-am fost sinceră în răspunsul meu. Destul de rar, la distanță de ani , ne mai întâlnim din întâmplare și bărbatul ei, care câți ani am fost vecini a tremurat la gândul că eu eu voi face vreo indiscreție referitoare la aventurile sale mai mult sau mai puțin galante, se bucură din tot sufletul văzându-mă. Ea e deja pensionară, au doi nepoți pe care și-I iubesc din tot sufletul , și se sprijină unul pe celălalt.

Sinceră , ca de obicei, am să vă povestesc o pățanie de-a mea petrecută în urmă cu 26-27 ani și care este prescrisă acum. Nu mă întâlnisem cu iubitul meu decât doar de câteva ori și cu toate acestea rămăsesm însărcinată. Pentru că nu exista perspectiva unui serviciu , absolvent de drept cu dosar la secu΄ nefavorabil, deh, sinceritatea exprimării unor opinii politice ale tatălui său se răsfrângea și asupra lui, s-a gândit c-ar fi mai bine dac-aș avorta .
Ghinion, considerat în acel moment un mare noroc, l-a întâlnit în drumul său pe un farmacist care i-a făcut rost pe loc de medicamente necesare unui avort.

Le-am luat c-o strângere de inimă uitând, pentru o clipă, faptul că sunt alergică la medicamente.
Am făcut șoc analfilactic neștiind nici până în ziua de azi cum de-am scăpat cu viață.

Rămăsese o singură soluție. Să obțin un certificat medical, illegal, care să ateste faptul că nu pot să nasc pentru că altfel riscam să dau naștere unui monstru.

Am găsit înțelegere la un medic care mi-a promis ajutorul sfătuindu-mă să nu-I spun nimic iubitului meu. Ceea ce n-am făcut orbită fiind de iubire.

Totul a decurs bine iar eu m-am căsătorit cu persoana iubită.


Au trecut anii, au fost evenimentele pe care le-am considerat revoluționare, soțul meu a ajuns avocat iar purtarea sa s-a schimbat. Cine mai era ca el ? Am ajuns la un inevitabil divorț în care se punea problema încredințării unor copii.

După cum vă așteptați domnul avocat a vrut să se folosească de orice chichiță favorabilă sie și , uitând că fusese principalul vinovat în administrarea unor avortive , mă șantaja cu faptul că va face cunoscut un certificat care ne salvase la timpul potrivit.

N-am povestit astăzi această întâmplare dintr-o mare slăbiciune sau pentru c-aș simți nevoia să mă destăinui. Nu. Mă gândesc doar că poate, cândva, cuiva îi va fi de folos pățania mea.

Sinceritatea mi se pare o perlă rară care încă mai miroase a apa mării, un diamant neșlefuit emanând parfum de curaj, respect de sine și noblețe dar cred că doar anumite persoane știu să prețuiască astfel de nestemate.

mirela gazduieste povestile parfumate , ca să o imit pe  Rokssanaיּ.s. blog ,

lolita a propus această temă,  ce m-a frământat de ieri când am aflat eu , și au mai scris :

carmen ,lili, vizualw, schtiel, vania, coltulcumuzica, androxa, gabriela

Socrate și cum se poate muri pentru o idee

O doamnă care nu s-a sfiit să facă o mică găinărie și anume să desemneze ca fiind cel mai bun poster chiar pe cel care primise cele mai puține voturi! După cum vedeți imaginea este realizată de Baricada
Socrate este filosoful pe care îl iubesc cel mai mult. Abia apoi pe Diogene.
Sunt peste 30 ani de când am citit o carte despre viața lui Socrate. Sunt peste 30 ani de când mă emoționez aducându-mi aminte de el.

Se spune că Socrate fusese condamnat la moarte. Urma să bea pocalul cu cucută. În loc să se agite și să se plângă de faptul că fusese condamnat pe nedrept el ceruse să i se aducă un instrument muzical. Cum mai avea câteva zile de trăit, voia să nu le irosească stând degeaba ci să învețe să cânte la un instrument muzical. Cred că flaut. Nu sunt sigură că acesta ar fi fost instrumentul.

Prietenii săi s-au strecurat la el noaptea , acolo unde era închis, și i-au propus să-l ajute să fugă.
– Socrate, nu se poate să accepți să bei cucută. Ai fost condamnat pe nedrept. Te ajutăm noi să pleci de aici și din Atena. Vom avea noi grijă de toate.
Socrate a refuzat ajutorul lor.
– Ar însemna să lovesc în democrație. Am fost condamnat în baza unor voturi date democratic chiar dacă ele nu exprimau realitatea. Rămân ca să-mi ispășesc pedeapsa .

După cum știm cu toții, Socrate a băut cucută.

De ce amintesc despre Socrate ? Mulți dintre cei care vor citi aceste rânduri vor spune că a fost nebun. Într-o societate ca a noastră lipsită de moralitate și valori gestul lui Socrate nu poate trece decât drept un gest nebunesc.
Ne-am obișnuit cu hoțiile, excrocheriile, licitațiile dubioase cu statul, minciunile, șantajele, găinăriile unora și altora încât de cele mai multe ori nici măcar nu mai reacționăm în vreun fel. Acceptăm în mod tacit.

Stau de mai bine de o săptămână și mă întreb dacă, în zilele noastre, vreunul dintre politicienii noștri ar fi în stare să moară pentru a apăra valorile democrației . Ce credeți ?