Îl iubesc pe Mareșalul Antonescu , îl respect pe Majestatea Sa Regele Mihai și îl susțin în continuare pe Președintele Traian Băsescu

Mama și mătușile mele, femei iremediabil sentimentale , de câte ori se întâlneau după o perioadă mai lungă de timp în care nu se văzuseră, stăteau de vorbă câte o noapte întreagă și , aproape de fiecare dată , către dimineață începeau să cânte. Erau cântece interzise , în aceea vreme, pe care le fredonau cu pasiune și cu lacrimi în ochi. Nu sunt lămurită dacă , pentru regimul apus sau pentru tinerețea lor trecută.

Mareșalul Ion Antonescu, un erou național pe care suntem condamnați să-l venerăm în continuare în secret
Tatăl meu avea alte pasiuni cu toate că mai falsa și el câteodată vreo romanță . Asculta posturile de radio interzise cu mai multă evlavie și sfințenie dcât o slujbă religioasă.

Mama republicană convinsă iar tata monarhist așișderea aveau aceeași părere în privința Mareșalului Ion Antonescu. Îl iubeau.

Am asistat, mică fiind, la discuții aprinse pe teme istorice și, ca să înțelegeți până unde se putea ajunge, aflați că, riscând să fim turnați de către fotograful adus să facă fotografiile la cununia mea civilă și la petrecerea de după, între părinții și socrii mei s-a încins o discuție aprinsă despre Mareșalului Ion Antonescu și rolul său în istoria țării.

Președintele Traian Băsescu a dovedit, miercuri când a adus în discuție acel moment controversat din istorie , ca de atâtea ori , că știe ce subiecte pot inflama societatea noastră. Nu vreau să-i găsesc vreo scuză, este destul de puternic să se apere singur, dar cu toții, sau aproape toți, nu vrem să clarificăm momentul 23 august 1944 tocmai pentru a nu fi nevoiți să recunoaștem că unii au greșit iar alții au fost victimele lor.

Un rege condamnat la nefericire

Găsim ca scuză faptul că aceea a fost conjunctura politică și nu se putea proceda altfel. Că armata sovietică, cu tancurile ei, ne-a impus drumul pe care trebuia să-l urmăm.

În timp ce alt popor de sorginte latină a fost mult mai categoric în privința colaboraționiștilor, mă refer la regimul de la Vichy, noi am lăsat-o cum a căzut. Se pare că aceștia suntem noi , mămăliga care nu explodează iar ei, francezii, au mai mult sânge de d’artagnanian.

În schimb, președintele Traian Băsescu , cu lipsa sa de diplomație, cum s-ar fi referit oare Talleyrand la un subiect asemănător, a făcut să explodeze întreaga scenă politică, presa în întregime, bloggerii și aproape toată societatea civilă , aceea care este.

Noaptea târziu, m-am întrebat ce știe Președintele și noi nu cunoaștem ?
De obicei, s-a demonstrat faptul că domnul președinte Băsescu este bine informat. Mi se pare normal dată fiind funcția pe care o ocupă.

Cum era firesc, m-am gândit că ar fi vremea ca să-mi lămuresc și eu, pentru mine , opțiunile.

Mi-este foarte clar , este o poziție de la care nu am cum să abdic, pentru mine Mareșalul Ion Antonescu rămâne un erou.

Despre regele Mihai rămân cu respectul deosebit pe care l-am simțit în aceea zi de Paști , când alături de aproape un milion de oameni , l-am ovaționat.
Chiar dacă a făcut greșelile care i se impută , în toți acești zeci de ani pe care i-a trăit, a avut timpul necesar ca să sufere mustrări aspre de conștiință.

Poate că, ar fi fost benefic pentru întreaga societate românească, să le și exprime public. Suntem un popor ce am demonstrat de-a lungul vremurilor că știm și că avem puterea să iertăm.

În ceea ce privește pe prințul Duda, nu consider că a primit o educație princiară și, ca urmare , nu văd de ce i-aș arăta un respect deosebit doar pentru că își joacă singurul rol, mai de Doamne ajută , al vieții sale, cel de prinț-consort.

Președintele Traian Băsescu este cel care , în acest moment , întruchipează omul capabil să se lupte cu structurile securisto-comuniste care se găsesc încă pe toate palierele vieții noastre.

l-am votat cunoscând faptul că nu a absolvit cursurile unui pension și, ca fiică de ofițer de aviație ce vorbea destul de des cazon acasă, i-am înțeles președintelui Traian Băsescu pe deplin atașamentul de imaginea Mareșalului Ion Antonescu, cel pe care suntem nevoiți ca, în continuare, să-l venerăm în secret.

Mareșalul Ion Antonescu către liderul evreilor din România

Iertarea

Atunci când ierţi te naşti din nou

Pentru că este Vinerea Mare şi Isus ne-a învăţat să iubim şi să iertăm, vreau să scriu în astă seară despre iertare.

Pentru cei care nu au apucat să citească postarea anterioară ,,Ziua în care mor prieteniile,,  dacă nu vor înţelege despre cine şi ce este vorba,  îi sfătuiesc să o citească.

Nu am suferit nici pentru funcţia pierdută, pe care nu dădeam prea mare importanţă, nici pentru banii pierduţi, este vorba despre indemnizaţie , cu toate că aveam băiatul în ultimul an de facultate şi banii îmi erau mai mult decât necesari,  cât am suferit că am fost înşelată în aşteptările mele.

 În sentimentele mele sincere.

Am fost pe punctul de a mă îmbolnăvi şi, doar dragostea mea pentru băieţii mei,  mi-a dat puterea să merg mai departe.

Pentru că ştiam cât de necesară este iertarea,  m-am rugat necontenit la Dumnezeu să o iert pe fina mea, cea pe care eram cel mai rău supărată.
M-am dus şi m-am spovedit sperând ca după aceea să nu mai mă înfurii la aducerea aminte. Totul a fost inutil. Aveam senzaţia că,  de fapt,  chiar eu eram aceea care nu voiam să iert.

Astă vară m-am îmbolnăvit şi am căzut la pat.  Aparent nu era de natură nervoasă ci fizică.  Ştiam însă că gândurile noastre sunt cele care ne îmbolnăvesc.
Mi-era teamă să ajung  iar în spital,  mă îngrozea ideea de a fi iar traumatizată fizic şi moral de medici şi , de aceea  m-am hotărât să postesc.

Ca să mă vindec.

Primele trei zile nu am mâncat nimic şi nu am băut nici apă, şi precum în postul Esterei,  m-am rugat.  De fapt, nici nu aveam puterea să fac altceva decât să stau în pat şi să mă rog.  După trei zile am început să beau apă.

Fiind mai tot timpul leşinată,  de foame, având timpul necesar să cuget la toate şi la tot, mi-am amintit că se spune că ne îmbolnăvim pentru că nu iertăm.

Am chibzuit, am chibzuit şi am ajuns la concluzia că mult mai importantă este viaţa şi nimic nu merită ca să risc să o pierd.  După a cincea zi, am simţit cum toată supărarea mea pe Otilia, fina mea trecuse. În a şaptea zi de post am chemat ambulanţa.  Întrebată de medic , de ce am aşteptat până în ultima clipă , am fost de o sinceritate , cred eu, dezarmantă.

,, Nu îmi este teamă de boală cât mă îngrozeşte faptul de a ajunge pe mâna doctorilor.,,

Nu putea să mă certe,  eram la un pas de moarte, mi-au spus după aceea.

S-au purtat însă, atât de plini de compasiune şi de profesionalim, cum nu mi se mai întâmplase de zeci de ani.

Din acele zile,  nu am mai fost supărată pe fostele mele prietene.

 Le-am iertat pentru binele meu.