Când m-am supărat eu pe Dumnezeu

copac-incarcat-de-zapada de Mirela Pete

    N-aveam de gând să postez-repostez nimic ci, doar, să citesc cu nesaț cele scrise de voi. E atâta simțire în tot ce exprimați, mă simt atât de apropiată sufletește de voi, necunoscuți din toate cele patru zări, încât am simțit nevoia să vă răspund cu aceeași dragoste.

  Când mama mea a făcut un AVC, timp de o săptămână, n-am știut să fac altceva decât să mă rog în genunchi la Isus Cristos să facă o minune și să mi-o lase vie chiar dacă exista riscul de a rămâne paralizată.

         După o săptămână, în care n-a ieșit din comă, mama a murit.

Sunt 11 ani de atunci și încă îi mai simt lipsa și dorul.
Rămăsesem cu o durere cumplită de mijloc încât, nici în pat , noaptea, nu mă puteam răsuci.

Mă gândeam că de atâta supărare și, mai ales, durere am să mor.
Până într-o după amiază de duminecă, liniștită precum aceasta, în care m-am încălzit sub plapumă și am adormit.

Am ales lucrările Mirelei Pete pentru ele exprimă multă căldură, dragoste și puritate

Am avut un vis tare ciudat. Eram așezată pe o grămadă de nisip, știam că este mormântul meu, iar la cap aveam o cruce de lemn foarte frumoasă confecționată dintr-un lemn de o esență tare, stejar sau poate ceva mai scump precum abanosul.

Cineva, nu l-am văzut, din înaltul cerului îmi spunea :

” Uită-te, bine ! Nu este trecută pe cruce data morții tale. Nu ți-a venit încă sorocul. ”

Ei, poate că nu mi-a spus ” sorocul ” ci ” vremea ”, dar acest amănunt n-are chiar nicio importanță.
Mi-am văzut trecut numele pe cruce dar , într-adevăr, lipsea data morții mele. Era doar data nașterii.

M-am trezit și după multe săptămâni mijlocul nu mă mai durea.
Am știut că mai am zile de trăit și m-am gândit c-ar fi bine să mă împac cu Dumnezeu.

Mult mai târziu, am înțeles că eu n-aș fi fost în stare să duc povara pe care o ceream atunci cu insistență.

Dumnezeu știe întotdeauna ce este mai bine pentru noi și cât putem noi duce.

Am folosit două fotografii de la Mirela și am scris aceste rânduri în special pentru cei din ” clubul  psi, anaveronica . altcersenin . cita .  tibi. dar și pentru ceilalți.

Întortocheate sunt cărările Domnului !

Poate nu la fel de delicată precum Amalia Antoniu dar îmbolnăvindu-se de aceeași septicemie cu stafilococ auriu hemolitic

 I

Pentru că e duminecă am să vă spun o poveste. O poveste lungă care durează un sfert de secol. Sigur că am s-o scurtez cât se va putea. Sunteți obosiți, plictisiți, mâine începe o nouă zi de muncă.

Cum vă spuneam, acum atâția zeci de ani doi tineri s-au întâlnit și, nimic deosebit, s-au îndrăgostit.

Amândoi absolvenți de facultate, ea romantică și sentimentală, deși crescută  între cărți naivă în gusturile sale literare, el mai mult  prozaic dar filosofic, ea brunetă cu ochii căprui, el blond cu ochii albaștrii, ea slabă iar el plinuț, ea bolnăvicioasă , sensibilă și plângăcioasă iar el cinic, ironic dar sănătos tun, ea alintată de familie și protejată în timp ce el era suportat și tolerat, ea cu un serviciu prost plătit dar stabil iar el un veșnic suplinitor ce aștepta vremuri mai bune , și-au unit destinele într-o toamnă mai ales că , între timp, un copil se hotărâse se apară .

Ea , cea care nu prea știa decât să folosească cuvintele scrise sau vorbite, când a început să trăiască printre muritorii de rând , cu problemele lor inerente s-a îmbolnăvit. Sarcina, ceva obișnuit pentru cineva din lumea reală pentru ea a fost un calvar.

 Șase luni prin spitale vi se pare că e de ici de colo ? El o iubea.

 Îi era greu dar își făcea datoria de soț bătând drumurile la spital aproape zilnic.

Ea a îndurat cu stoicism toate febrele, toate frisoanele, toți microbii, bacteriile și virușii spitalelor, luptându-se cu bolile provocate de ei sau ele , maladii care, poate nu știți, sunt mai nesuferite decât cele întâlnite în viața cotidiană.  Le-a învins și epuizată de atâta efort s-a întors acasă.

 Casă, dulce casă !

Nefericirea abia acum a simțit-o . Acum după ce învinsese boala cumplită, septicemia cea cu o mie de capete, ce o mie , zece mii, se lovea de ceea ce nu putuse să-și imagineze cândva.

Soțul, dar mai ales soacra, sufereau și plângeau deplângându-și soarta.

Ce soție, ce ghinion, este aceea care nu poate nici măcar să nască natural ?

Eventual, pe câmp în timp ce muncește.

Avocatul braşovean, Victor Teodorescu, a fost trimis ieri în judecată de către Parchetul General, sub acuzaţia de instigare la omor calificat.

Ce sunt fasoanele acestea cu febre și frisoane ?

”E clar , băiatul meu a fost bătut rău de soarta nedreaptă.” Se plângea soacra cui voia sau nu să o asculte.

Degeaba plângea ea, degeaba încerca să-și facă datoria de mamă și soție  îndurând orice corvoadă, ei rămâneau veșnic nemulțumiți.

El , fiind unul dintre ” huliganii ” lui Ceaușescu cu dosar nefavorabil  la miliție și securitate, se mulțumea să stea acasă fără niciun venit și să aibă dese crize  depresive.

În schimb, soacra își permitea să atace sub masca nevinovată a  prostiei. 

 Soția, înduioșată de declarațiile lui de dragoste făcute după o despărțire a lor, a nu știu câta oară , mai face un copil care , parcă nu erau destule supărări, surzește în urma unui vaccin. 

 II

Au venit zile bune pentru soț.

În sfârșit reușește să obțină slujba mult visată. Avocat. Câștigă banii cu lopata. Toți se judecau pentru retrocedarea caselor, pământurilor abuziv luate de către comuniști.

Diavolul, nouă oamenilor ne place să găsim un țap ispășitor, l-a îmboldit.

” Copilul e bolnav, o rușine pentru familia noastră, soția bolnăvicioasă , sensibilă și pretențioasă,  aduce bani într-o lună cât eu câștig într-o singură zi. Ce rost ar avea să o mai păstrez legătura asta ? ”

O vară întreagă s-a gândit cum să scape din această legătură cu pierderi cât mai puține.

S-a hotărât s-o omoare. Să-i pună o pernă pe nas și gură ca s-o sufoce iar apoi, moartă fiind , s-o arunce peste balustrada de la balcon afirmând că s-a sinucis. 

” Ca avocat voi fi în mod sigur crezut. Ce Dumnezeu, sunt omul legii ! ”

Își dorea din tot sufletul s-o omoare. Mai încercase de două ori și văzuse că ea, fiind lipsită de putere, nu prea avea cum să se apere.

Totuși, ce farmec are dacă nu-i va spune și ei cât este de inteligent ? Tot râde ea de filosofi că au obiceiul să cadă în prăpastie uitându-se la nori.

A făcut greșeala să-i spună. Ea, iute la minte, s-a baricadat bine după care a dat telefoane în țară și le-a dezvăluit rudelor  planul soțului. 

A urmat divorțul.

III

 

Singură, bolnăvicioasă și cu doi băieți mici, și-a luat viața în propriile mâini.

La 38 ani era pentru prima dată singura ei șefă. Nu a mai acceptat conducerea mamei și a celorlalte rude, iar  soțul, despărțită fiind,  nu putea să o mai manipuleze.

Era greu. Nu aveau ce să mănânce. Ba îi tăiau apa, ba gazele, ba curentul. Iernile le făceau neîncălziți pentru că nu își puteau permite costul unei cheltuieli în plus iar verile, în concediu, răbdau și mai mult pentru că veniturile i se diminuau.  

Avocatul, tatăl copiilor, nu voia să plătească pensie alimentară iar dacă o făcea avea grijă ca veniturile declarate să fie cât mai mici.

” Fierbe-le cartofi ! Sunt cei mai ieftini ! ” îi răspundea el când ea îi cerea pensia.

IV

 

Ce putea să facă ?

S-a întors către Dumnezeu și credință. Doar El putea să o ajute  să-și crescă băieții.

Anii au trecut și copiii au crescut. Cel mare s-a realizat și a zburat din cuib.

Celălalt , fiind iubit , e o dulce povară.

Epilog

Ce credeți că s-a mai întâmplat ? Cu domnul avocat ?

A băut și petrecut atât de mult încât și-a pierdut clientela apoi slujba.

Prietenii pestriți , colegi de băutură, unii au murit , de moarte bună sau prin sinucidere, alții s-au mai potolit, deh, vârsta iar ceilalți s-au orientat, ”către alde zări , mai calde ” , adică spre alte persoane care sunt mai cu dare de mănă și dispuși să-și cheltuiască banii cu ei .

Femeile, care se băteau la propriu pe el , l-au părăsit la primul semn că se scufundă corabia.

 Așa-s femeile, dezinteresate !

El, bolnav grav, de o maladie incurabilă, este sprijinit de fiul său .

” Nu te supăra, îi spun ei, fostei soții, tu trebuie să-l ajuți!  Doar aveți doi copii împreună. ” îi dau sfaturi necerute cei care au beneficiat ani de zile de mâncare și băutură gratis. Nu vrea nimeni să-și amintească de faptul că sunt de 17 ani divorțați și tot atâția de când ea și-a asumat niște datorii și le-a îndeplinit.

” Ce întortocheate sunt cărările Domnului ! ” se gândește ea.

 Cine și-ar fi închipuit vreodată că tocmai ea, cea bolnăvicioasă, va avea grijă de el ?

 

Le mulțumesc celor care îmi trimit pingback-uri :

http://rokssana.wordpress.com/2011/08/21/life-in-pictures-1-travel-broadens-the-mind/

http://experimentesiexperiente.wordpress.com/2011/08/21/cuvinte-din-trecut-1/

http://lunapatrata.wordpress.com/2011/08/21/vara-si-ultimul-ei-vals/

http://despresufletulmeu.wordpress.com/2011/08/21/nunta-de-printesa-just-maried/

http://razvanrc.wordpress.com/2011/08/17/supravegherea-alegerilor-interne-din-partide-de-catre-a-e-p-o-masura-care-ar-cerne-candidatii-pentru-functiile-publice-alese-sau-numite/

http://aliosapopovici.wordpress.com/2011/08/08/stadionul-%e2%80%9e-arena-nationala-%e2%80%9d/

http://popateapa.wordpress.com/2011/08/14/da-domnule-ponta-cand-ne-am-cam-saturat-de-vorbe-via-popateapas-blog/

http://papornitacuvorbe.wordpress.com/2011/08/21/annapurna/ 

Dacă e Dumineca , despre credința în Dumnezeu

Care este definiția credinței ? Dar a credinței în Dumnezeu ? Cine poate să răspundă…

”Veşnicia s-a născut la sat ! ” Acolo credința e în stare pură și nealterată, aș adăuga eu. FOTO : http://fanu.wordpress.com/2010/07/19/fiindca-satul-romanesc-este-inca-viu/
Cineva mă întreba dumineca trecută imperios, cel puțin astfel mi s-a părut mie, să-i spun ce este credința . Credința în Dumnezeu.

M-am speriat. M-am speriat pentru că mi-era teamă că nu am să fiu în stare să-i răspund corect. Ca în fața unui examinator sever m-am pierdut cu firea și am devenit fără să vreau ostilă.

Ce e credința, în orice , e tare greu să explic darămite în Dumnezeu.
Orice explicație aș da dacă , totuși , mă înșel ?

Cum altfel, pot să mă simt decât pe niște nisipuri mișcătoare când este vorba despre definiții , nu despre credința propiu –zisă, tocmai eu care am fost crescută atât de dezorientant și confuz ?

Cel care mă întreba părea să știe mai multe decât mine iar eu , sărmana , mă întrebam în sinea mea de ce o face. Vrea să mă pună la colț, să-mi dovedească ignoranța, îmi ziceam în sinea mea, atât de încet, încât abia mă puteam auzii .

Dar poate că ar fi mai bine să o iau cu începutul.
Începutul pe care îl percep astăzi pentru că mâine sigur voi avea o altă viziune și un alt început.

În ce sau în cine poată să creadă cineva ai căror bunici și părinți sunt la rându-le debusolați ?

Bunici care se pocăiesc intrând în așa numitele secte, traseism religios, sau care jură pe Marx și Engels, Biblia a devenit între timp un pericol iar credința este la fel de periculoasă ca opiumul, sau care , simplifică totul, și nu-și mai pun întrebări existențiale luând viața așa cum este ?

Părinți care cred în teoria evoluționistă sau care își amintesc de Domnul doar atunci când sunt supărați și se ceartă cu El ?
Când se naște cineva și trebuie botezat sau când altcineva moare și trebuie înmormântat ?

Când se cântă colinde de Crăciunul Interzis și o face mai mult din spirit de frondă decât dintr-o o stare de mare evlavie ?
Sigur, niciunul dintre ei nu îndrăznea să afirme că, vezi Doamne , El nu ar exista. Dar dacă, totuși, El străjuie acolo Sus de unde îi vede sau aude ?

Dacă există Raiul și Iadul și se vor canoni o veșnicie în chinuri ?

Cine poate să răspundă la întrebări fără riscul de a greși ?

Cu Dumnezeu vorbesc tot timpul

Doamne, Dumnezeul meu, ce mă fac singură în fața vrăjmașilor ? Apără-mă Tu, Doamne !
Nu, nu vă speriați !
Nu sunt nici Moise, nici proroc, nici măcar Sfântul de la Maglavid.
Dumnezeu nu-mi vorbește ci doar eu, de câte ori îmi amintesc, vorbesc cu El.

Nu-I cunosc glasul, nici de scris nu-mi scrie, de răspuns pe mess nici atât.

Și, totuși , Dumnezeu mă aude de fiecare dată și-mi răspunde în felul Său caracteristic.

Era prin vara lui 1992.
Eram teribil de supărată, atât de necăjită încât fără să vreau, fără să conștientizez măcar că o fac, încât m-am adresat Domnului.

” Doamne , Dumnezeul meu, mă vezi că sunt nevinovată, mă vezi că sunt nedreptățită, acum cine mă mai ajută pe mine ? ”
Văd drumul cu praful alb, soarele fierbinte ce mă bătea în creștetul capului și lung ca o zi de post. Neputința mea era mare și disperarea și mai grea.
Eram profesoară la o școală unde, niciun profesor de matematică, nu făcea pureci mulți . Unul singur rezistase 6 ani , un altul 3 ani iar restul cel mult câte unul.

Mă transferasem în anul 1990 fără a bănui că directorul școlii, profesor de educație fizică,, se va dezlănțui .
Mă reclamase pe la diverse inspectoare, cu plocoanele aferente ca să se facă mai credibil, iar ,acestea, își arătau grija firească față de procesul instructiv -educativ.

Până în acel moment avusesem însă noroc cu carul . O doamnă inspector general școlar , Gabriela Dobrescu, om integru și, pe deasupra, inteligentă mă susținea având încredere în mine.

Mă apărase împotriva tuturor vrăjmașilor mei. Atâta timp cât o știusem în funcție fusesem liniștită. Nimeni nu-mi va face rău, mă gândeam.

Citisem în presă însă că domna Gabriela Dobrescu, sătulă de toate mașinațiunile politice renunțase la funcție și prefersae să își dea demisia și să revină la catedra de chimie de la Liceul Nichita Stănescu din Ploiești.
Rămăsesem singură în fața inspectoarei Dinulescu, pe care eu nu o agreeam încă din decembrie 1989, când la Timișoara se trăgea , pentru purtarea ei disprețuitoare față de mine , care nu mă avea la inimă pentru poziția mea anticomunistă.

” Doamne , Dumnezeul meu, ce mă fac singură cu Dinuleasca ? ”

Epilog

Vacanța de vară s-a terminat și m-am întors la școală. Spre marea mea surpriză și fericire, tovarășa Dinulescu a fost demisă de către noua conducere a inspectoratului școlar Prahova. În schimb, eu am avut zile mult mai bune.

Iertarea

Atunci când ierţi te naşti din nou

Pentru că este Vinerea Mare şi Isus ne-a învăţat să iubim şi să iertăm, vreau să scriu în astă seară despre iertare.

Pentru cei care nu au apucat să citească postarea anterioară ,,Ziua în care mor prieteniile,,  dacă nu vor înţelege despre cine şi ce este vorba,  îi sfătuiesc să o citească.

Nu am suferit nici pentru funcţia pierdută, pe care nu dădeam prea mare importanţă, nici pentru banii pierduţi, este vorba despre indemnizaţie , cu toate că aveam băiatul în ultimul an de facultate şi banii îmi erau mai mult decât necesari,  cât am suferit că am fost înşelată în aşteptările mele.

 În sentimentele mele sincere.

Am fost pe punctul de a mă îmbolnăvi şi, doar dragostea mea pentru băieţii mei,  mi-a dat puterea să merg mai departe.

Pentru că ştiam cât de necesară este iertarea,  m-am rugat necontenit la Dumnezeu să o iert pe fina mea, cea pe care eram cel mai rău supărată.
M-am dus şi m-am spovedit sperând ca după aceea să nu mai mă înfurii la aducerea aminte. Totul a fost inutil. Aveam senzaţia că,  de fapt,  chiar eu eram aceea care nu voiam să iert.

Astă vară m-am îmbolnăvit şi am căzut la pat.  Aparent nu era de natură nervoasă ci fizică.  Ştiam însă că gândurile noastre sunt cele care ne îmbolnăvesc.
Mi-era teamă să ajung  iar în spital,  mă îngrozea ideea de a fi iar traumatizată fizic şi moral de medici şi , de aceea  m-am hotărât să postesc.

Ca să mă vindec.

Primele trei zile nu am mâncat nimic şi nu am băut nici apă, şi precum în postul Esterei,  m-am rugat.  De fapt, nici nu aveam puterea să fac altceva decât să stau în pat şi să mă rog.  După trei zile am început să beau apă.

Fiind mai tot timpul leşinată,  de foame, având timpul necesar să cuget la toate şi la tot, mi-am amintit că se spune că ne îmbolnăvim pentru că nu iertăm.

Am chibzuit, am chibzuit şi am ajuns la concluzia că mult mai importantă este viaţa şi nimic nu merită ca să risc să o pierd.  După a cincea zi, am simţit cum toată supărarea mea pe Otilia, fina mea trecuse. În a şaptea zi de post am chemat ambulanţa.  Întrebată de medic , de ce am aşteptat până în ultima clipă , am fost de o sinceritate , cred eu, dezarmantă.

,, Nu îmi este teamă de boală cât mă îngrozeşte faptul de a ajunge pe mâna doctorilor.,,

Nu putea să mă certe,  eram la un pas de moarte, mi-au spus după aceea.

S-au purtat însă, atât de plini de compasiune şi de profesionalim, cum nu mi se mai întâmplase de zeci de ani.

Din acele zile,  nu am mai fost supărată pe fostele mele prietene.

 Le-am iertat pentru binele meu.

Cum am ajuns să cred în Dumnezeu pornind de la politică

Un om căruia Dumnezeu i-a dat un semn de iubire, pictorul Sorin Dumitrescu

Multe au fost semnele. Mă frământ dacă se vi le prezint într-o ordine cronologică sau să mă las dusă de instinct.

Astă seară eram foarte supărată gândindu-mă la natura umană. Nici nu mai voiam să navighez pe internet. Am deschis totuşi calculatorul să răspund eventualelor mesaje.
O bloggeriţă Rokssana mi-a dat un link către un interviu al doamnei Ana Blandiana. Un interviu care m-a făcut fericită amintindu-mi de tinereţea mea dar care mi-a amintit şi de visele spulberate.
După cum bănuiţi am fost şi membră a Alianţei Civice. O traseistă completă.

Locuind în judeţul Prahova l-am cunoscut şi pe tumultosul Rodion Galeriu, preşedintele oranizaţiei la nivel de judeţ.

Nu vă voi povesti în aceeastă seară de politicianul Galeriu ci despre credinciosul Rodion , fiul părintelui Galeriu.

Eram la Vălenii de Munte, supărată fiind pe nişte colegi care complotau, eram la rându-mi preşedinta AC pe localitate, mi-am dat demisia din funcţie. Era primăvara anului 1996. Rodion ca să mă împace şi să mă facă să mă răsgândesc a început să ne spună întâmplări semnificative din viaţa sa.

Prietenul său Sorin Dumitrescu nu putea să aibă copii. Împreună cu soţia şi însoţiţi de Rodion şi părintele Galeriu au mers la părintele Cleopa. I-au spus necazul lor. Nu ştiu ce rugăciuni a făcut părintele Cleopa, după care, a prins-o cu ambele mâini pe soţia dlui Dumitrescu spunând : femeie rodeşte ! După un an femeia a născut!

1. „ Nimic fără voia lui Dumnezeu ”

Sunt ca mulţi români creştin -ortodoxă. Nu merg foarte des la biserică, mă simt împovărată pentru acest fapt, nu am de gând să comentez citate din Biblie pentru că nu am calitatea, nu am de gând să încerc să fac preozelitism sau să critic pe cineva sau ceva ci, cu umila mea experienţă, să povestesc cum am ajuns să fiu convinsă că există Dumnezeu , să am încredere oarbă în puterea Sa şi să-L iubesc.

Domnului nostru mă adresez cel mai des

Mulţi au citit pe blogul meu sau pe altele comentarii de- ale mele. O fostă colegă îmi tot scrie mesaje , Alexandra îţi mulţumesc, crezând că eu sufăr cumplit pentru ce am păţit.

Mult timp, nu am înţeles de ce mesajele ei sună astfel.
De vină sunt doar eu.
Nu am fost destul de clară.
Povestesc ce mi se întâmplă pentru a evidenţia faptul că se fac abuzuri de către funcţionari ai statului sau de către magistraţi.
Nu ştiu de ce mi s-au întâmplat toate acestea.

M-am gândit că un rost a fost acela de a-mi deschide ochii cu ceea ce se întâmplă lângă mine. Pentru că eu am fost o persoană fericită care, până în anul 2008, nu am fost victima unor abuzuri şi, din acest motiv, aveam o mare încredere în instituţiile statului şi în cei care le conduc.

Acum am un ţel, care mie mi se pare măreţ, acela de a lupta în felul meu , împotriva oricăror abuzuri săvârşite împotriva altor semeni de- ai mei.

Revenind la Alexandra, ea trebuie să ştie, la fel ca şi ceilalţi, că eu am acceptat de mult tot ce am păţit şi, în sufletul meu, ştiu că a fost voia Domnului. Care a fost planul Lui nu îl cunosc. Pentru că , se ştie, cărările Domnului sunt întortochiate.