Întâlnirea mea cu DNA-ul

  I  În primul tur am  pus ștampila pe  Elena Udrea.  Cu toate că nu-mi plăcea defel dar fiind loială președintelui Traian Băsescu am votat-o fără nicio strângere de inimă.  Eram convinsă de faptul că n-are nicio șansă în fața celor doi coloși . Înainte vreme cochetasem cu ideea de a vota cu Monica Macovei, urmăream ce se scria și despre una și despre cealălaltă candidată , numai că în ultimile săptămâni de campanie electorală ultima  mi-a lăsat impresia că își arogă merite mai mari decât a avut cu adevărat. Din luările de poziție ale fostului procuror  reieșea că  Băse’ nu avea niciun merit deosebit și pentru asta mi-a displăcut total. 

Pe Elena Udrea n-am invidiat-o, ca foarte multe femei,  nici pentru tinerețea ei, nici pentru puterea ei politică, nici pentru poșetele sau pantofii săi dar nici nu am „căzut în fund de admirație  ” negăsind nimic special la ea. Ei bine, abia acum a început să-mi placă „inamicul public nr.1 ” al României. Și îmi place chiar foarte mult nu pentru că o consider  nevinovată, ne-am obișnuit să fim de acord cu dosarele DNA-ului, ba avem și o pagină pe facebook  ca fani ai acestei instituții, ci pentru că a început să dezvăluie din secretele murdare ale puterii. Ea, Elena Udrea,  a avut curajul în ultima săptămână , e drept că acela al omului care nu mai are nimic de pierdut,  să povestească despre  ceea ce mulți dintre noi bănuiam  dar nu aveam probe. II În anul 2008 mi-am pierdut funcția de director de școală pentru că  ( în prostia mea crezusem că în urma concursului de ocupare a postului de director din anul 2006 pot să stau liniștită având dreptul la propria-mi opinie) în 2007 îl susținusem pe Traian Băsescu fără teamă atunci când fusese suspendat.

LIDERUL OPOZIȚIEI UNITE

Liberalii s-au răzbunat pe mine crunt și din două-n două zile 2 cioclii de la Corpul de Control al Prefescturii veneau să vadă dacă încă mai sunt în funcție. Eram cea mai coruptă persoană din județul Prahova, până și pentru că îmi  transferasem propriul  copil într-o  școală din mediul rural a trebuit să dau explicații vreo oră. Răzbunarea nu-i o faptă cu care să te lauzi în fața Sfântului Petre la Poarta Raiului  dar nu mă  împiedicam eu în acele momente în raționamente pur  spirituale și  pentru că a nu face nimic este mai greu decât a te zbate      am început un război cu toți cei vinovați de pierderea indemnizației mele de director. M-am adresat printre altele și DNA-ului, condus la aceea vreme de către domnul Daniel Morar,  povestind despre o faptă de corupție. Într-o zi, cred că deja ne găseam în anul 2009,  mă caută un comisar, nu reușesc să țin minte gradele actuale, de la DNA Ploiești. Stabilim o oră anumită și m-am prezentat  la sediul respectiv exact atunci când hotărâsem de comun acord. Am stat și am așteptat mai mult de o oră până respectivul, un fost milițian durduliu  , să apară cu niște sacoșe pline cu mâncare. „Vă rog să mă mai așteptați până mănânc.” Și a mai trecut o oră. Cum am stabilit cândva  un record de așteptare , 13-14 ore într-un tren înzăpezit, am rămas calmă  până comisarul și-a făcut și siesta după masa sa. În sfârșit m-a primit în biroul său, mi-a oferit un scaun și un pahar de apă minerală scoasă pe loc  din frigiderul din dotare după care începem să discutăm despre petiția mea. Observ din primele clipe că individul, în cazul că citise ce scrisesem eu, o făcuse în timpul mesei pentru că nu reținuse mare lucru încurcând datele și faptele. Când ajungem la faza cu declarația mea olografă  tipul încearcă să mă sperie,  de parcă eu eram făptașa, și să mă convingă să scriu altceva decât voiam eu. „Domnule, eu sunt cea care scriu și semnez și de aceea cred că este corect să formulez singură frazele.  Nu vreau să fiu dată în judecată de către domnul inspector Luca, pentru calomnie.” „Doar nu vă închipuiți că am deranjez ditamai inspectorul general pentru o nimica toată, scrieți cum vă învăț eu !” mi-a răspuns milițianul obișnuit să nu fie contrazis de cineva. Eram obișnuită din copilărie cu stilul acesta, tatăl meu fost ofițer de armată se purta la fel, dar și pricepută în a mă opune  așa că am continuat să-mi susțin punctul de vedere. „ Domnule comisar dacă vreți puteți să scrieți dvs. și să semnați. Eu prefer să-mi aleg singură cuvintele.” Iritat și nervos comisarul DNA s-a ridicat, a aruncat cu zgomot pe birou un pix, și îndreptându-se spre ușă, păcat că n-aveam un telefon performant,  mi-a spus : „ Scrieți doamnă ce vreți, scrieți!” Când s-a reintors calmat în cameră mi-a zis că nu el este cel care hotărăște ce se va întâmpla cu plângerea mea dar  am știut din chiar acele momente că urmează un NUP. Și NUP a fost!