II. Ițele încurcate ale independenței justiției

„ Ai grijă ce vorbești ! N-am chef, cu tine martoră într-un proces, să ne facem de rușine . ”
Aproape aceleași vorbe, nu sunt sigură că schimba ceva, poate doar tonalitatea, îmi spunea soțul meu, dimineață de dimineață, înainte de a pleca de acasă.

IMG0047A  Îi dădeam dreptate, înebunise toată lumea, se judecau oamenii în neștire și cum colegii mei, cei de la școala unde mă transferasem în toamna anului 1990, aveau mai multe tentative și procese la activ mă gândeam că sfatul soțului meu era binevenit.
Despre justiție vorbeam zilnic, n-aveam cum altfel , era doar vorba de una dintre sursele de venit ale familiei.
 „Nenorociții ăștia de comuniști, nu-și dau decât unii altora procese ! Ne-au păcălit și de data asta ! ”
Avea dreptate chiar dacă mai și exagera, Teofil Pop

Teofil Pop, ministrul justitiei (3 Ian. 1990 – 28 – AGERPRES FOTO

Nicolae Bracaciu

text,

și tânăra doamnă Adriana Mehedinți, aflaserăm că aceasta din urmă avea soțul mare ștab în PCR, ne vorbiseră despre salariile mari pe care urmau să le aibă avocații și cu asta vigilența noastră , dacă o avesem se evaporase în momentul în care tovarășa ne sorbise demonstrativ din apa minerală și cafea cu care ne servise ca să ne demonstreze că nu sunt otrăvite, fusese definitiv adormită.

Avocatul meu din umbră în procesul cu primăria
Avocatul meu din umbră în procesul cu primăria

La începutul anilor 1990 doar aparent totul era ca înainte, pentru că la instanțele mai mici rămăseseră aceeași președinți de judecătorii, aceeași prim-procurori de parchete.
Legile se schimbau pe bandă rulantă, denumirile instituțiilor erau ca pudra pe obraz ascunzând aceleași metehne vechi , procurori și judecători deveneau avocați, unii pentru a li se pierde urma iar alții pentru că suferiseră condamnări penale, milițieni, pardon, polițiști și securiști deveneau procurori și judecători.

În vara anului 1990, atunci când credeam încă în Revoluție, morții și răniții îi văzusem
În vara anului 1990, atunci când credeam încă în Revoluție, morții și răniții îi văzusem

N-aș îndrăzni să afirm că lucrau în grupuri infracționale dar în găști în mod sigur o făceau.
Își trimiteau clienții unii altora iar judecătorii erai cei care-I indicau clientului ce avocat să angajeze, om de-al lor, de încredere și prin care să-și primească darul.
Pentru că era un „ boom de procese ”, toată lumea avea ceva de revendicat, rămășițe de mâncat, adică procese în care să nu fie amestecat un procuror sau judecător, rămâneau și avocaților solitari.

Dar cine își bătea capul, reflectoarele erau pe partide și politicieni, să vadă ce se întâmpla cu justiția ?

Anunțuri

11 gânduri despre „II. Ițele încurcate ale independenței justiției

  1. Interesant. Eu nu eram asa de vorbareata pe vremurile acelea. In 1991 ma angajasem la judecatorie. Aparuse Legea fondului funciar. Era o nebunie ce se intampla. Facea parte dintr-un haos programat. Eram o mana de angajati, cati fusesera si inainte de ’89, iar numarul de dosare se triplase. A trebuit sa treaca un an sa suplimenteze posturile. Munceam foarte mult peste program, neplatiti. In justitie. Era inca prea devreme sa ai pretentii in reformarea institutiilor. Imi amintesc ca odata presedintele mi-a spus. ” fata mea, vezi ca maine avem control. Vine presedintel Tribunalului Judetean. ” La care raspunsul meu a fost promt. ”Foarte bine. Cum a veni s-a si duce.” A ramas putin socat. 🙂 Adica vroiam sa ii spun ca nu ma impresioneaza, ca eu imi faceam treaba cu varf si indesat. Mie sotul nu-mi spunea ”Ai grija ce vorbesti”. Cand il chemam sa ii spun ceva, ma intreba cu o strangere de inima:” Ce ai mai facut”: 🙂 Eu sunt genul care actioneaza imediat ce are o idee. Nu stau mult pe ganduri. El era foarte rezervat si mereu atent sa nu intre in conflict cu vecinii, trecea multe cu vedere. Eu insa nu. Aveam un spirit justitiar si nu puteam lasa lucrurile neclarificate. Imediat! 🙂

    Apreciază

    1. Gabriela, de acolo de unde ești ți-am simțit gândul.
      Să nu te superi pe mine, nu ți-am răspuns imediat pentru că nu puteam să-ți scriu câteva vorbe oarecare.
      Comentariul tău mi-au amintit o groază de întâmplări pe care le credeam uitate.
      Ai dreptate, era o perioadă în care se muncea mult, până seara târziu.
      La un moment dat nu l-am crezut pe soțul meu că este încă la judecătorie și cam pe la ora 19:45 m-am dus la el. Mai avea încă de așteptat până îi venea rândul la ultimul proces din aceea zi.
      Bărbatul meu se înșela 😦 atunci când mă atenționa cum să vorbesc, eu mă controlez și când deschid gura sunt atentă ca tot ce spun să nu mă ducă la un proces 🙂 dar, la fel ca și tine, 😳 să te ferească Dumnezeu de ce fac ! 😆
      Te îmbrățișez cu mult drag.

      Apreciază

  2. ola,draga mea craioveanca,pacat ca avem multe romance luptatoare si se afirma doar citeva, celelalte ori nu vor ori nu sint sustinute ,sprijinite,am ajuns la concluzia ca romancele noastre sint mai curajoase decit barbatii,chit ca se supara ei pe mine,dar o romanca adevarata are curajul si iti spune in fata cea ce vrea nu cu tupeu iti spune,nu cu diversiune se uita la tine si iti spune adevarul,cred ca ar trebuii facuta o ASOCIATIE SAU CAM ASA CEVA TU INTELEGI MAI BINE CE VREAU SA SPUN,A FEMEILOR ,A ROMANCELOR CURAJOASE,LUPTATOARE ,mii de pupici.

    Apreciază

    1. Bună ! Draga mea, am crezut că doar soțul meu trebuia să „ ia ceva la bord ” ca să-și poată afirma punctul său de vedere. Din păcate, s-a mai încercat și altă dată ca femeile să se organizeze dar nu a mers pentru că nici femeile nu se susțin unele pe altele.
      Mii de pupici din România !

      Apreciază

  3. Carmen, nu ma supar deloc. Aici nu e concurs. 🙂 Fiecare raspunde cand poate si simte nevoia. Imi amintesc de vremea aceea. Cu groaza, pentru ca le invidiam pe vanzatoarele din alimentara care lucrau 8 ore si plecau acasa, aveau concedii, weekenduri, si in timpul servciului isi mai permiteau o scurta escapada pana la piata. Am invidiat sa fii liber sa mergi peste zi la cumparaturi ori sa te plimbi prin oras. Eram la serviciu inainte de 8 si plecam la 6 seara sa il scot pe fiul meu de la camin. Era mereu ultimul. Nu stiam decat serviciu si serviciu. De aceea, la un moment dat, am spus: ”pot mai mult”: Si asa am ajuns jurnalist. 🙂 Ani de zile, oamenii din oraselul nostru ma opreau pe strada sa ma intrebe ce fac, sa imi spuan ce probleme aveau si daca vreo colega se purta nu tocmai frumos. 🙂 Eu eram rabdatoare si calma cu fiecare persoana si toti erau egali. Lucram la registratura. Asta trebuie sa o scriu pe blog. Deja ma intind aici la povesti. :))

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s