Maria Dinulescu, tovarășa inspectoare a ISJ Prahova

În aceea zi de decembrie a anului 1989, la Consfătuirile ce se țineau în Vălenii de Munte, veniseră mai toți inspectorii pe care, de obicei, îi vedeam doar la „ Casa Albă ” în Ploiești.
Printre ei se afla și inspectorul Antonescu, cel care răspundea de sectorul învățământ al Văii Teleajănului, un bărbat înalt, cu trăsături armonioase și cu o privire mereu luminoasă ceea ce mă face să cred că avea ochii albaștrii.
Nu ne puteam plânge de el, niciunul dintre noi, pentru că înafara faptului că era obsedat de curățenie, în sensul că-l irita praful așezat aproape ostentativ peste tot, nu avea mari pretenții de la noi și nici nu ne bătea la cap, din bun simț, cu directivele partidului.
Ca de obicei, ne-am prefăcut cu toții că ascultăm niște bazaconii pe care ni le îndrugau cei de la prezidiu în timp ce șușoteam despre cele întâmplate la Timișoara.

Ar fi fost mai simplu pentru ei să nu ne adune împreună ca să nu putem comenta evenimentele dar , se pare, singura persoană care ar fi putut lua măsura de a contramanda această întâlnire printr-o circulară nu a avut în minte ipoteticele urmări.
N-am să vă afirm acum, n-ar fi real, că am aflat despre evenimentele ce zguduiseră lumea întreagă de la orice colegă sau coleg pe care-l întâlneam și cu care discutam.
În acele vremuri , anumite comentarii le făceam doar cu cei foarte apropiați și în care aveam o mai mare încredere.

Am primit bucuroși o pauză și ne-am repezit , îmbulzindu-ne cu toții , la mesele întinse pe care am descoperit uimiți cârnați prăjiți.
Stând la coada ce apucase să se facă în fața mea mi-am făcut pe dată socoteala câte bucăți aveam să cumpăr.
Dragostea pentru cărțile frumos rânduite pe alte mese , ce se găseau și ele expuse în fața Casei de Cultură, nu m-a oprit din drumul meu victorios spre cârnații ce miroseau îmbietor.
Regimul comunist îmi părea ca o întindere fără sfârșit , un drum lung, anevoios și plin de obstacole de tot felul, pe care trebuia să o străbat în mod solidar alături de familia mea.
Iar pentru a supraviețui ne era necesară și până și hrana fizică.
După cum era de așteptat , am întârziat fericită de faptul că acei cârnați prăjiți nu s-au terminat înainte de a apuca eu să-I cumpăr pe cei ce aveam să-I duc familiei mele înfometate.

Casa de Cultură Vălenii de Munte după douăzeci de ani de la evenimente

La intrarea în sala de ședințe a Casei de Cultură m-au întâmpinat domnul inspector Antonescu și o altă persoană care, m-am interesat apoi și am aflat că se numea Maria Dinulescu, privindu-mă , atât pe mine cât și cartonul pe care erau aliniați frumos cârnații prăjiți , cu un mare dispreț , ca și când cine știe ce aveam acolo, a spus :
„ Uitați-vă , pentru ce a găsit de cuvință să întârzie tovarășa ! Nu vă este rușine ? Nu putem relua ședința din cauza unor elemente ca dumneavoastră. Ar trebui să fiți sancționată. Cum vă numiți ? ”
Iertător, inspectorul Antonescu m-a luat protector de mână și m-a introdus în sală.
„ Poate că-I era foame ! Să fim mai îngăduitori ! ”

psi am încercat să nu lipsesc de la întâlnirea de azi pentru a nu rata întâlnirea cu voi : psi, almanahe, dordefemeie, cristiangheorghe, virusverbalis, Sebastian, Scorpio, haiku-dor?, abisurile