DUZINA DE CUVINTE Țara lu’ Căcărău

Prima lecție
Am aflat, încă de când aveam doar 24 ani, că un om puternic cu adevărat, nu este neapărat  cel care deține o funcție , director, inspector, prim-ministru sau președinte de țară , are curajul să recunoască atunci când a greșit.
Bănuiesc că la baza multor minciuni stă teama. Teama de ridicol, teama de a nu fi pedepsit, teama de a nu fi considerat prost sau doar neinformat.
Încă nu știu dacă cel ce minte este de fiecare dată conștient, mă gândesc că mulți se amăgesc singuri că lucrurile chiar s-au desfășurat astfel, că faptele și vorbele sale sunt scrise undeva, în Cer, pe un papirus imaginar și că fiecare rostire a sa va avea un ecou cândva.


Sărmanul primar Sandu Nedelcu, să-I fie țărâna ușoară, avea toată dreptatea din lume să nu se bucure de venirea mea la ședința cu scriitorul Ion Lăncrăjan.
Crezuse la început, fiind o tânără ca oricare alta, că voi reacționa cu cadența obișnuită și că nu voi ieși din ritmul curent.
Două dacă nu trei luni mă plimbase pe drumuri, dacă nu zilnic la două – trei zile în mod cert, promițându-mi de fiecare dată că-mi va elibera un amărât de bon în baza căruia puteam să-mi cumpăr un metru cub de lemne de foc.
Bănuind că sunt păcălită , mi-au trebuit câteva săptămâni ca să realizez reaua lui credință, când déjà răcisem și aveam febră mare l-am rugat pe directorul școlii, cel cu limba mare de nu putea să și -o țină în gură, să mă sprijine.


Doctorul de la dispensarul sătesc îmi prescrisese câteva tuburi de medicamente, febra –mi ajunsese la 40, când i-am spus domnului Roman, cu lacrimi în ochi , că mă voi duce la minister.
M-a privit mai mult ironic decât cu compasiune și mi-a răspuns râzând :
„ Dacă ți s-a făcut dor de ducă , du-te ! ”
Asistasem toată toamna la procesul de desfrunzire a pădurilor ce se vedeau pe dealurile comunei cu un sentiment de mare tristețe. Urma să vină iarna iar eu nu aveam lemnele de foc necesare. Nimic romantic.
Cum nici eu nu păream , slabă , alintată și miorlăită cum eram, dură ca iridiu , nimeni nu m-a luat măcar o clipă în seamă.
Ținându-mă de ziduri, am ajuns la ajuns la sediul ministerului.
Am cerut o audiență la ministru, doar nu mă încurcam cu orișicine la temperatura pe care-o aveam.


„ De unde sunteți ? Din ce județ ? ”
„ Din Prahova. ”
„Acolo trebuie să mergeți. Trebuie să vă adresați într-o ordine ierarhică. ”
Știam , dar tot la fel bine cunoșteam că fiecare dintre șefii mei aveau pe cineva , acolo la județ, care-i ținea în brațe.
„Nu cred că vor vrea să-mi rezolve, am nevoie de cineva important. ” I-am spus funcționarei din minister.
„Spuneți-le că noi v-am îndrumat să mergeți la ei. ” Mi-a aruncat o vorbă bună un domn impresionat de paloarea feței mele.

Sediul Inspectoratului Școlar Prahova se găsea la etajul 7 al clădirii numite și atunci „ Casa Albă ” și, așa cum bănuisem încă de la început, nu voia nimeni să mă primească în audiență.
„ Cei de la minister mi-au spus să vin la dumneavoastră cu toate că-mi închipuiam eu, le-am și spus de altfel, că nu vreți vrea să mă primiți. ”

Ca un „ sesam deschide-te ” au fost vorbele mele spuse , mă repet, pe un ton leșinat.
„Așa v-au spus la minister ? ”
„ Da. ”
„ Așteptați, vă rog, să văd ce pot face. ” mi-a zâmbit doamna secretară, un adevărat tartor cum aveam să aflu mai târziu.
Primirea a fost peste așteptări.
De frig, aveam în continuare temperatură mare, de nervi, avusesem nevoie de toate resursele ca să fac acele drumuri , m-am așezat ostenită pe un scaun.
Le-am povestit toată tărășenia după care un domn mi-a spus foarte mirat :
„Astăzi am fost la voi în comună și tovarășul director Roman mi-a spus că nu lipsește nimeni. M-a mințit. ”
N-a fost singura sa minciună. Când distinsul tovarăș din minister l-a sunat și întrebat de ce nu am primit bonul de lemne el i-a răspuns că habar nu avea că eu am nevoie de lemne.
Câte ore mi-au trebuit să fac din Ploiești până în Star City ? Nu mai știu.
Ajunsă acasă, acolo unde stăteam cu chirie, am văzut cu bucurie lemnele din curte.
Le- am pipăit cu plăcere peste nervuri și mi-am imaginat ceaiul fiebinte băut într-o cameră încălzită.
Întorcându-mă, ca un saltimbanc , în timp pot să afirm că nu m-a mirat nicidecum minciuna actualului meu director.

Minciuna spusă jurnalistului de la „Academia Cațavencu ” că   noi, adică el, domnul Ghencea Nicolae,  și cu mine,   „Am avut consultări prealabile cu doamna Amza, dânsa ştia deja de intenţia înfiinţării unei comisii de reexaminare, dar nu era de datoria mea să o anunţ şi când anume se va desfăşura reexaminarea! ” îmi demonstrează faptul că nu întotdeauna și în fața oricui are curajul de a spune : „ Eu sunt managerul școlii și eu hotărăsc ! ”

 Citatul îl găsiți în articolul de mai jos și a fost înregistrat pe reportofom.

În România există un liceu făcător de minuni – Academia Catavencu

Nu înțeleg de ce nu pot să ajung la psi, dar cum nu mă sperii ușor, merg mai departe. Au scris deja :almanahe , psicammely, Vero,   dordefemeie ,  Scorpio , virusverbalis , irealia, jora, incognito

Anunțuri

23 de gânduri despre „DUZINA DE CUVINTE Țara lu’ Căcărău

    1. Se pare că nimic. Elevii din clasa cu eleva Ionescu au fost cei mai gălăcioși la oră. Era normal atâta timp cât un elev declarat repetent este promovat iar ea, AI, mi-a spus nonșalalnt , eu sunt la recapitularea materiei din clasa a XI , că nu o cunoaște !

      Apreciază

  1. Radu, eu fac profesia asta gândindu-mă la succes. Dar nu în primul rând la succes. Este ca şi cum ai spune că vreau să fac o casă şi un prieten m-ar întreba dacă mă gândesc că poate să iasă urâtă. Da, mă gândesc, dar eu o fac încercând să iasă frumoasă.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s