Printre crengile teiului , uriașă și rotundă , luna care ne știa toate îmbrățișările și toate jurămintele, astrul care – mi guvernează viața, se –ntreba și ea, sărmana, veșnic martor al trădărilor umane, ce-ar putea să facă.
„ Eu banală, eu lineară și total previzibilă ? Doamne, chiar tu n-ai văzut cât de greu mi-a fost să-ți dau mereu dreptate ? ” Repetam ca un laitmotiv , așa fac când supărarea –mi depășește cota de avarie, temându-mă să nu uit cumva motivul ei.
„ Mă simt eliberată, dragul meu, nu-ți mai sunt datoare cu fidelitate. Toate vorbele dulci pe care ni le-am spus nu mai valorează, iartă-mă, nici cât o ceapă degerată. ”
Între timp îmi căutasem valiza. Cotrobăiam bezmetică, sângele îmi fierbea, o fi din cauza firii mele sau a originii mele de olteancă , chiar nu știu, mă mișcam fără niciun rezultat imediat dar cum încă nu obosisem continuam să –mi caut hainele răspândite prin șifonier și pe scaune.
„ Eu banală, eu lineară, eu… ”
Nu pot să afirm clar a câta oară începusem să repet propoziția asta. Următoarele , argumente serioase, nu erau de fiecare dată aceleași.
Între timp, iubitul meu blond, cu ochii mari și- albaștrii, mă privise la început uimit după care cred că se albise pănâ ce devenise livid.
Nu-l vedeam, nu zăream de furie decât luna cea calmă și uriașă, dar știam bine cum reacționa atunci când se supăra.
„ Ai văzut luna ? ” A zis el cu un glas moale , aproape catifelat.
„ Nu-mi pasă de luna ta. Ia, mai lasă-mă ! Vrei să mă îmbrobodești din nou ? ”
„ Te-am mințit eu vreodată ? ” A continuat el cu același glas.
„ Vino !” A întins brațele și m-a îmbrățișat cu multă iubire.
„ Ai uitat ? ”
„ Ce ? ”
„ Iubirea noastră. ”
Am vrut să deschid gura ca să zic ceva, mă simțeam vlăguită, să repet poate din nou propoziția laimotiv dar mi-a pus ușor mâna peste gură astupând-o cu tandrețe.
„ Nu mă părăsi ! Te iubesc !”
Și-au făcut o analiză, introspecție a sufletului, cu mult mai bine , cu mult mai devreme :
psi, Scorpio, almanahe, carmen Pricop, Jora, Vero, dordefemeie, Irealia, incognito, Some Words, Drugwash, cammely
hmmmm… carmen, carmen, mă surprinzi. eu scriu dialoguri şi tu faci descrieri de lună? 😀
ApreciazăApreciază
😆 Așa mi-a venit, eram calmă , abia trezită din somn.
În toți anii de liceu, doar în orele de matematică și chimie nu am desenat luna văzută printre crengi așa cum este în prima fotografie.
ApreciazăApreciază
Tot pentru tine Psi, ca surprinderea ta să fie totală :
ApreciazăApreciază
Ce-ai mai fi putut spune la o asa declaratie? … Barbatii astia… din viata ta 🙂
ApreciazăApreciază
M-am uitat în ochii lui albaștri, pe atunci vedeam bine și pe întuneric .
ApreciazăApreciază
M-am înmuiat de tot… Ca la un film cu happy-end de la Hollywood. M-ai luat prin surprindere… mare de tot. Şi am rămas zâmbind până la urechi. 😀
ApreciazăApreciază
Așa ne păcălesc ei mereu, cu vorbe dulci. Dacă ți-a plăcut, mă bucur mult pentru că de fapt asta-mi doream..
ApreciazăApreciază
Şi eu care speram că nu era păcăleală! :))
ApreciazăApreciază
De iubit m-a iubit, n-a fost o păcăleală. În rest, mai vedem ….
ApreciazăApreciază
Ia poftim unde s-a refugiat poezia, sub dictatură:) Da’ nu sub oricare! 🙂
De câte ori trebuie să împachetez îmi amintesc cum, după o ceartă cu năbădăi, am fost cu geamantan, sacoşe, oale, …etc. la uşă în 15 minute. Macho m-a condus frumos până la liftul de la blocul meu ❗ Hhahaha. 🙂
ApreciazăApreciază
Ai luat și oalele ??? Păi, nu ți -ai pierdut cumpătul deloc ! Mă depășești !
ApreciazăApreciază
Mai ales oalele, că alea făceau mai mare gălăgie odată ajunse pe gresie!
ApreciazăApreciază
Aha! Mai am de învățat …
ApreciazăApreciază
O să-ţi povestesc, numai să se facă bine bebeştinul. A făcut o viroză şi mi-s înecate corăbiile.
ApreciazăApreciază
Îmi pare rău și îți înțeleg starea. Multă sănătate „ bebeştinului ” !
ApreciazăApreciază
Şi aşa s-a ajuns la un sfârşit fericit! 🙂
ApreciazăApreciază
Orice sfârșit e un început ! 😆
ApreciazăApreciază
Barbatii astia… 😀
ApreciazăApreciază
Toți, o apă și-un pământ ! Dar și noi… 😆
ApreciazăApreciază
Mergea si un „tu t’en vas”. 😉
Imprevizibilă dragostea asta, ce să faci? Te joacă inima o vreme, dar şi când se rupe, se rupe definitiv, fie ei albastrii ori căprui mai ajungi şi la, mai „laissez-moi” 😆
ApreciazăApreciază
Am citit şi ce-a comentat Irealia, şi mi-am amintit cum mai demult, locuind în Bucureşti , abia ce mă mutasem uşor-uşor, într-un apt. pe Magheru, la iubitul meu, apartament pe care îl închiriase. Eu aveam cămeră şi la căminul UNATC, aveam unde să stau, dar ăla era un apartament foarte mare, iar în perioada aceea, eu şi clasa mea(eram în ultimul an de facultate) lucram la spectacolul de licenţă la Teatrul Ţăndărică şi-mi era mai aproape mutarea de Ţăndărică, plus că în apartamentul ăla era prafu’ de-un metru, nu glumesc. Am frecat, am spălat şi, după ce am terminat, îmi zice iubitul meu: „Da’ tu, nu te mai duci şi pe-acasă?”. Era într-o vineri, îmi amintesc ca si-acum. Nu ştiu ce a vrut el să zică cu asta, că mie atât mi-a trebuit. Eram ruptă de oboseală (dimineaţa şi seara în două reprize, uneori şi trei de repetiţii, iar noaptea rânind în apartament) şi mi s-au înfierbântat în aşa hal piticii la întrebarea lui, încât, în loc să ţip, am început să-mi fac bagajele, erau vreo 5 sau 6, buşiteeeee, da’ cine să-şi dea seama că-s grele. Nu mi-a luat prea mult operaţiunea, fiindcă doar abia ce le ordonasem, nu? Şi, el m-a lăsat în pace, m-a condus la lift, la fel ca şi la Irealia, şi p-aici ţi-e drumul. În enervarea-mi, nu mi-am dat seama că n-am bani de taxi, nu mi-am dat seama că bagajele sunt grele, nu mai vedeam, auzeam nimic. Am mers eu vreun Kilometru pe jos, fără să simt nimic, după care mi-am dat seama că în bagaje aveam pietre de moară, nu chestii omeneşti, şi cum mai făceam un pas, cum se îngreunau bagajele. Începusem să mă calmez şi acum vedeam totul cu alţi ochi…şi altă minte, care îmi zicea că bagajele sunt grele rău. Până la cămin mai aveam vreo 3-4 kilometri…Ce să fac? Pe la Unirii, m-am oprit să mă odihnesc, am fumat o ţigară şi mă gândeam acu, ce să fac? Era mai aproape să mă întorc, da’ orgoliu mare, nici vorbă să vreau să fac cale-ntoarsă. Aşa ca mi-a mai luat vreo 2-3 ore, şi-am ajuns într-un final în camera mea de cămin, inimă frântă, mâini frânte. El a crezut că o să realizez că bagajele sunt grele, şi că mă voi întoarce, habar n-are nici în ziua de azi că le-am târât pe jos, crede c-am luat un taxi. Nu i-am povestit niciodată prin ce-am trecut, mi-am zis că e o poveste de reproşat la bătrâneţe. 🙂
Bineînţeles că m-am reîntors în apartament la vreo câteva zile, dar de data aceasta numai cu bagaj micuţ, de mână. 😛
ApreciazăApreciază
Tu Oli ești mai tare decât mine și cu mult mai orgolioasă. 😆
Aș fi găsit pe vreunul care să mi le care după care i-aș fi dat o întâlnire individului știind , de la bun început , că n-aș fi ajuns niciodată să ne revedem.
Crezi că degeaba m-au ajuns blestemele ? 😆
ApreciazăApreciază
Melancolic articol .
Daca ar fi totul in viata cum vrem noi ?
Barbatii astia ne amagesc .
Dragostea e inselatoare . . .
ApreciazăApreciază
Frumos. Ati deschis un „oberlicht” catre personalitatea d-voastra.
ApreciazăApreciază
“oberlicht”-ul nu este pe atât de transparent precum pare ! 😆 Mulțumesc !
ApreciazăApreciază
Ce frumoasă-i prima poză! Ah,bărbații aștia,ce ne mai amăgesc,și noi ce ne mai lăsăm amăgite 🙂
ApreciazăApreciază
Aceea este și preferata mea. Cât privește amăgirea, este cu consimțământul nostru. 😆
ApreciazăApreciază