Bărbații din viața mea : cine sunt eu


Printre crengile teiului , uriașă și rotundă , luna care ne știa toate îmbrățișările și toate jurămintele, astrul care – mi guvernează viața, se –ntreba și ea, sărmana, veșnic martor al trădărilor umane, ce-ar putea să facă.
„ Eu banală, eu lineară și total previzibilă ? Doamne, chiar tu n-ai văzut cât de greu mi-a fost să-ți dau mereu dreptate ? ” Repetam ca un laitmotiv , așa fac când supărarea –mi depășește cota de avarie, temându-mă să nu uit cumva motivul ei.

„ Mă simt eliberată, dragul meu, nu-ți mai sunt datoare cu fidelitate. Toate vorbele dulci pe care ni le-am spus nu mai valorează, iartă-mă, nici cât o ceapă degerată. ”
Între timp îmi căutasem valiza. Cotrobăiam bezmetică, sângele îmi fierbea, o fi din cauza firii mele sau a originii mele de olteancă , chiar nu știu, mă mișcam fără niciun rezultat imediat dar cum încă nu obosisem continuam să –mi caut hainele răspândite prin șifonier și pe scaune.
„ Eu banală, eu lineară, eu… ”
Nu pot să afirm clar a câta oară începusem să repet propoziția asta. Următoarele , argumente serioase, nu erau de fiecare dată aceleași.

Între timp, iubitul meu blond, cu ochii mari și- albaștrii, mă privise la început uimit după care cred că se albise pănâ ce devenise livid.
Nu-l vedeam, nu zăream de furie decât luna cea calmă și uriașă, dar știam bine cum reacționa atunci când se supăra.
„ Ai văzut luna ? ” A zis el cu un glas moale , aproape catifelat.
„ Nu-mi pasă de luna ta. Ia, mai lasă-mă ! Vrei să mă îmbrobodești din nou ? ”
„ Te-am mințit eu vreodată ? ” A continuat el cu același glas.
„ Vino !” A întins brațele și m-a îmbrățișat cu multă iubire.
„ Ai uitat ? ”
„ Ce ? ”
„ Iubirea noastră. ”
Am vrut să deschid gura ca să zic ceva, mă simțeam vlăguită, să repet poate din nou propoziția laimotiv dar mi-a pus ușor mâna peste gură astupând-o cu tandrețe.
„ Nu mă părăsi ! Te iubesc !”

Și-au făcut o analiză,  introspecție a sufletului, cu mult mai bine , cu mult mai devreme :

psiScorpio, almanahecarmen PricopJoraVerodordefemeieIrealia, incognito, Some Words, Drugwash, cammely

Anunțuri

34 de gânduri despre „Bărbații din viața mea : cine sunt eu

  1. Ia poftim unde s-a refugiat poezia, sub dictatură:) Da’ nu sub oricare! 🙂
    De câte ori trebuie să împachetez îmi amintesc cum, după o ceartă cu năbădăi, am fost cu geamantan, sacoşe, oale, …etc. la uşă în 15 minute. Macho m-a condus frumos până la liftul de la blocul meu ❗ Hhahaha. 🙂

    Apreciază

  2. Pingback: cine sunt eu?
  3. Mergea si un „tu t’en vas”. 😉

    Imprevizibilă dragostea asta, ce să faci? Te joacă inima o vreme, dar şi când se rupe, se rupe definitiv, fie ei albastrii ori căprui mai ajungi şi la, mai „laissez-moi” 😆

    Apreciază

  4. Am citit şi ce-a comentat Irealia, şi mi-am amintit cum mai demult, locuind în Bucureşti , abia ce mă mutasem uşor-uşor, într-un apt. pe Magheru, la iubitul meu, apartament pe care îl închiriase. Eu aveam cămeră şi la căminul UNATC, aveam unde să stau, dar ăla era un apartament foarte mare, iar în perioada aceea, eu şi clasa mea(eram în ultimul an de facultate) lucram la spectacolul de licenţă la Teatrul Ţăndărică şi-mi era mai aproape mutarea de Ţăndărică, plus că în apartamentul ăla era prafu’ de-un metru, nu glumesc. Am frecat, am spălat şi, după ce am terminat, îmi zice iubitul meu: „Da’ tu, nu te mai duci şi pe-acasă?”. Era într-o vineri, îmi amintesc ca si-acum. Nu ştiu ce a vrut el să zică cu asta, că mie atât mi-a trebuit. Eram ruptă de oboseală (dimineaţa şi seara în două reprize, uneori şi trei de repetiţii, iar noaptea rânind în apartament) şi mi s-au înfierbântat în aşa hal piticii la întrebarea lui, încât, în loc să ţip, am început să-mi fac bagajele, erau vreo 5 sau 6, buşiteeeee, da’ cine să-şi dea seama că-s grele. Nu mi-a luat prea mult operaţiunea, fiindcă doar abia ce le ordonasem, nu? Şi, el m-a lăsat în pace, m-a condus la lift, la fel ca şi la Irealia, şi p-aici ţi-e drumul. În enervarea-mi, nu mi-am dat seama că n-am bani de taxi, nu mi-am dat seama că bagajele sunt grele, nu mai vedeam, auzeam nimic. Am mers eu vreun Kilometru pe jos, fără să simt nimic, după care mi-am dat seama că în bagaje aveam pietre de moară, nu chestii omeneşti, şi cum mai făceam un pas, cum se îngreunau bagajele. Începusem să mă calmez şi acum vedeam totul cu alţi ochi…şi altă minte, care îmi zicea că bagajele sunt grele rău. Până la cămin mai aveam vreo 3-4 kilometri…Ce să fac? Pe la Unirii, m-am oprit să mă odihnesc, am fumat o ţigară şi mă gândeam acu, ce să fac? Era mai aproape să mă întorc, da’ orgoliu mare, nici vorbă să vreau să fac cale-ntoarsă. Aşa ca mi-a mai luat vreo 2-3 ore, şi-am ajuns într-un final în camera mea de cămin, inimă frântă, mâini frânte. El a crezut că o să realizez că bagajele sunt grele, şi că mă voi întoarce, habar n-are nici în ziua de azi că le-am târât pe jos, crede c-am luat un taxi. Nu i-am povestit niciodată prin ce-am trecut, mi-am zis că e o poveste de reproşat la bătrâneţe. 🙂
    Bineînţeles că m-am reîntors în apartament la vreo câteva zile, dar de data aceasta numai cu bagaj micuţ, de mână. 😛

    Apreciază

    1. Tu Oli ești mai tare decât mine și cu mult mai orgolioasă. 😆
      Aș fi găsit pe vreunul care să mi le care după care i-aș fi dat o întâlnire individului știind , de la bun început , că n-aș fi ajuns niciodată să ne revedem.
      Crezi că degeaba m-au ajuns blestemele ? 😆

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s