DUZINA DE CUVINTE sau CALUP DE VORBE

Cum vă spuneam despre umorul meu lipsă ....
Mă uit la TÂMPLA încărunțită pe alocuri și-mi spun că nimic nu-i IMUABIL, nici chiar eu.
Mă gândesc c-ar cam fi vremea să nu mai am aceeași GĂRGĂUNI ca în copilărie sau adolescență, de fiecare dată mi-am luat bobârnacele CALUP, să uit de planurile pe care le-am ȚESUT , chiar și cele de politică , de eroul IMAGINAR pe care-l aștept să apară , un vis APOS, și care se încăpățânează să nu vină.
Cu acele SIMȚURI pe care le aveți, știu că deja l-ați CREIONAT în minte.
Ha! Ha! Ha !
N-am un umor din cale-afară de ACIDULAT, dar nu mi-e gândul la bărbatul care să-mi stea c- un SALIC toată ziua-n față.
În mintea mea stau , încă adunate, ca-ntr-o GEANTĂ, tot felul de gânduri.

Sursa e :

http://baricada.wordpress.com/2012/02/04/victor-ponta-si-adrian-nastase-stan-si-bran-de-psd/ 

Calupul de vorbe a fost ales , ca de obicei de

Diriga Psi iar cei din CLUBUL PSI sunt :

  almanahe, redsky, scorpio, virusache, mitzaabiciclista, cristian, blueriver, valentina, vero, rokssana, vânt de toamnă, cioburi de chihlimbar,  lolita şi tibi.

Scrisori parfumate de vreme

Scrisorile , scrise cu lacrimi de sânge, stau strânse , legate cu o sfoară subțire, și ascunse într-un sertar de sus al scrinului șubred de atâția ani și de la atâtea mutări.
Siropul dulceag cândva existent printre cuvintele scrise din suflet, și oja sidefie aplicată precum un sigiliu, s-au uscat de jumătate de secol.
Doar parfumul de mucegai se simte, senzația de vechi are mereu acest parfum, atunci când, răsfirate pe satenul cearceafului , sunt recitite din nou și din nou.
Sentimente uitate de vreme , cu sau fără de voie, sau ascunse cu dibăcie printre silnicia zilelor ce trec una câte una într-un stol al cărui sfârșit nu-l dorim și nu vrem să-l știm.
Epistole , cine mai folosește astăzi un astfel de cuvânt plin de sensuri romantice când nici scrisori nu se mai scriu ci sms-uri grăbite , îngălbenite cu serenitate dar care amintesc de vechile scandaluri izbucnite de multe ori samavolnic și care , prin însăși existența lor, se vor a fi un prilej de împăcare.
Scrise în spitalul acela cu pereți scorojiți, după ce personalul cu halate spălăcite dispărea într-o sală liniștită de unde nu mai auzea vaietele celor spitalizați.

Scrise cândva cu gândul la moartea ce dădea târcoale subtil, dar care ar fi avut meritul să păstreze iubirea intactă, scrijelite mai mult cu sentimentul că doar ele vor supraviețui după noi , personaje anonime ca oricare altele , nimănui nu i-ar fi dat prin gând că viața salvată va fi compensată de sucombarea oricărui sentiment duios.
Să le recitesc acum, să retrăiesc momentele ce-au spulberat întreaga fericire, ce sens ar mai avea ?
Leg sfoara de mătase, iau teancul în mână și stau o clipă pe gânduri.
Să le păstrez, poate va sosi vremea vreodată , poate voi avea puterea s-o fac din nou, să le recitesc fără a dezgropa duhurile adormite ale amintirilor dureroase, sau să le arunc pe foc ca să-mi încălzesc mădularele înghețate?

Publicat în Fără categorie