Nicicând nu trebuiesc uitate puținele revolte adevărate : 15 noiembrie 1987


Am trăit în plin comunist și n-am uitat nicio clipă teama zilnică, spaima cu care aveam grijă să vorbim în șoaptă despre ce se subiectele dezbătute  liber doar la posturile străine : ” Europa Liberă ” și ”Vocea Americii ”.
Înnebunesc de-a binelea când îi aud pe toți politicienii perverși care tot urlă că astăzi trăim în plină dictatură.

Tupeul foștilor membrii de partid comunist care dețineau funcții în regimul trecut, a securiștilor , mulți fiind chiar torționari , a jurnaliștilor care au sprijinit din plin regimul totalitar și care acum ne vorbesc despre dictatura președintelui Traian Băsescu, mă îngrețoșează.

Nu știu dacă presa, astăzi , și-a făcut loc, printre știrile despre violuri, crime, jafuri, clanuri și ” crimele ” lui Traian Băsescu,  să comemoreze un act de o mare demnitate : 15 noiembrie 1987.

Eu, în niciun caz nu n-am să uit vreodată aceea toamnă rece .
Eram internată într-un spital la Ploiești, în urma unei septicemii frisonam în continuare, și , pentru că nu se știa exact ce am , ocupam singură o rezervă.
La un moment dat,  a fost adusă cu salvarea o tânără ingineră cam de aceeași vârstă cu mine.
După ce i s-au făcut analizele și i s-a dat medicația , după ce i-au mai trecut durerile avute  m-a întrebat :
” Știi ce s-a întâmplat la Brașov ? ”
Nu știam. Eram de mai mult timp internată în spital.
Ea a fost cea care mi-a povestit ce știa despre revolta de la Brașov dar și despre arestările ce urmaseră.
Stăteam speriată în patul meu de spital și nu știam cum ar fi fost bine să reacționez. Ce să spun. Putea foarte bine să fi fie o provocare ea fiind o informatoare a securității.
Dar dacă era de bună credință ca și mine fiind și ea  nemulțumită de regimul comunist .
  Am riscat să mă port normal, adică să fiu sinceră și să-mi exprim și eu nemulțumirile avute.

  Era de bună credință iar mie nu mi s-a întâmplat nimic.

În 25 decembrie întâmplarea a făcut să-l cunosc pe fostul procuror general al României , domnul Nicolae Bracaciu numit în acele zile interimar la Ministerul Justiției

de către grupul care pusese mâna pe putere. Adică de domnul Iliescu și echipa sa. Să nu-mi spuneți că ei nu cunoșteau faptul că domnul Nicolae Bracaciu a fost cel care, datorită funcției deținute, a anchetat în cazul grevei din Valea Jiului din 1977 dar și în cazul revoltei de la Brașov din noiembrie 1987 !

N-am să vă cred.

Veți găsi articole bune :

http://lacoltulstrazii.wordpress.com/2011/11/15/brasov-15-noiembrie-1987-despre-demnitate/#comment-15048    și niște comentarii tulburătoare .

http://www.revista22.ro/15-noiembrie-1987-brasov-259.html

http://calincis.go.ro/Istorie/Brasov87.htm

http://www.15noiembrie1987.ro/

http://www.gandaculdecolorado.com/romania/7-romania/2973-sa-nu-uitam-15-noiembrie-1987

http://www.agentia.org/anchete/brasov-15-noiembrie-1987-24-de-ani-de-la-revolta-anticomunista-a-muncitorilor-brasoveni-35559.html 

http://cameliacsiki.wordpress.com/2007/11/15/15-noiembrie-1987/

Pe domnul procuror Bracaciu :

https://dictaturajustitiei.wordpress.com/l-am-cunoscut-pe-procurorul-general-al-rsr-domnul-nicolae-bracaciu/

Poporul PSD-ist , fiind derutat , a rămas mut !

M-am gândit de ani de zile cât de ciudat se poartă poporul PSD-ist, foștii și actualii care se lasă conduși doar de flacăra rece a gândirii , lumină de la ruși, lui Ion Iliescu.
În anul 1990 votanții lor se plângeau , mă refer la locuitorii orășelui prahovean Vălenii de Munte, că nu pot să doarmă din cauza manifestației din Piața Universității.
Tot ei, îl urau pe rege și se plângeau că acesta , regele Mihai, a plecat cu nu mai știu câte vagoane de aur în exil.
Apoi nu l-au suportat pe Emil Constantinescu , nu le plăcea glasul lui pițigăiat, n-avea importanță că era profesor universitar, au râs de Monica Macovei și de toți cei care nu erau cu ei.
Pentru că Mircea Dinescu nu era oficial prietenul ” Înțeptului Iliescu ” cel pe care ei îl urmează ca pe un guru, poetul era considerat nebun. De când e împotriva țintei actuale a PSD-ului poetul s-a vindecat brusc și chiar a ajuns să fie citat de interlocutori.
Dacă la televiziunile mogulilor, mass-media lor ce joacă rolul Ministerului Propagandei ( era oficial la naziști) li se spune că ministrul Funeriu n-a reușit să-și termine liceul, ei cred.
Dacă  , peste noapte, Ion Iliescu  a devenit monarhist au început cu toții, mă refer la votanții lui Ilici , să plângă de mila majestății sale.

 Acum, s-a întâmplat ceva surprinzător.
Cel care mai acum câțiva ani, așa prin anul 2007, era în fruntea celor care au dus la suspendarea președintelui Traian Băsescu , a fost mazilit din PSD în cel mai stalinist mod.
Ei bine poporul PSD-ist , fiind derutat, el care nu iese niciodată din rând, a rămas mut.

PS Am plecat din fața calculatorului pentru că mai trebuie și să trăiesc. Pe când îmi căutam un caiet, teme pentru școală, numai ce-l aud pe domnul Radu Banciu citind următoarele :

Ion Iliescu reloaded
În aceste ultime săptămâni, Iliescu l-a atacat pe Ponta constant, retractând de fiecare dată și promovându-l pe Adrian Năstase ca și stadiul cel mai înalt al pesedismului. Chiar dacă acest lucru poate fi valabil pentru fostul Premier, este un calificativ doar pentru trecut și în nici un caz pentru viitor.
Format în anii cincizeci, anii de aur ai bolșevismului târziu din România, Iliescu l-a exterminat pe Ceaușescu și apoi a avut trei mandate de Președinte, timp în care singura lui preocupare a fost exercitarea puterii si dominației. A căutat să simuleze tot ceea ce se putea simula (inclusiv toleranța, acceptarea împăcarii cu Regele, a vorbit cu misticism despre dialog, iar atunci când nu a fost convingător, a adus hoarde de mineri care au delegitimat puternic partidul, în timp ce el și-a întărit astfel puterea și dominația.
PSD a fost timp de 20 de ani un partid al unui lider cu legitimitate trucată. O supunere oarbă la mitul lui Ion Iliescu, un amestec de spaimă și umilință: ce facem dacă pleacă Domnul Iliescu? El pleca și se întorcea mereu de la ușă. Din păcate, noi, în România, confundăm acest comportament cu forța unei personalități politice. Se prea poate să fie un simbol al forței, însă doar dacă vorbim despre o personalitate politică a Evului Mediu. Legitimitatea lui Iliescu s-a bazat pe focurile de armă pe care le-a comandat la Revoluție pentru că sângele vărsat oferă cea mai sigură sursă de legitimitate. A creat dușmanii democrației încă înainte ca ea, sărăcuța, să vină pe lume. Regele și partidele istorice, străinii, intelectualii sau studenții au devenit primele ținte ale echipei lui Ion Iliescu. A avut popularitate și putere legală, dar mereu i-a lipsit ceva: legitimitatea democratică, legitimitatea tehnocratică (vă amintiți vreo mare decizie?) și chiar ideologică, în măsura în care nu a adus nici o viziune privind ordinea viitorului și nua propus niciun proiect de societate.
A domnit, dar nu a luptat pentru nimic. Asemeni unui demiurg de birou a pronunțat emfatic cuvinte așteptând ca realitatea să-i urmeze vorbele, iar vorbele să se întrupeze. A vorbit despre corupție doar cât să-l înfunde pe Năstase, despre cauza românilor din teritoriile pierdute doar la evenimente oficiale, a vorbit despre muncitori, dar nu a căutat să facă nici un program de reconversie a industriei sau agriculturii la noua realitate economică și politică.
În schimb a fost atent ca fiecare lider care putea să apară, să rămână sub autoritatea lui. L-a trădat pe Năstase atunci când era în vârf și a reușit, cu răbdare, să-l scoată din circuit și, culmea, să-l păstreze nerevoltat în aria lui de prozeliți, într-o perfectă simbioză victimă-agresor. Adrian Năstase devenise foarte periculos, reușise o guvernare de succes și deci trebuia anihilat. Când l-a grațiat pe Miron Cosma și i-a distrus coaliția politică ce era câștigatoarea alegerilor, Adrian Năstase era deja scos de pe șină.

Un Iliescu puternic pentru un PSD slab
De fapt, când am ajuns în PSD mi-am dat seama că nu Iliescu este puternic, ci că partidul era foarte slab. Era slab pentru că avea oameni cuminți, disciplinați care se închinau camarilei lui Iliescu. Mulți erau speriați de lustrație și de alte lucruri, alții erau nostalgici, dar cei mai mulți erau oameni cuminți, unii specialiști buni din fostul regim, alții funcționari între două vârste care aveau o veritabilă sensibilitate de stânga. I-am văzut cum se bucurau când Iliescu a pierdut puterea și pleca agale de la Sala Palaltului: nu le venea să creadă, se uitau la cer, se uitau în stânga și în dreapta să vadă dacă nu sunt pe aproape supraveghetorii lui Nea Nelu.
Iliescu s-a pus de-a curmezișul tuturor deciziilor pe care partidul le lua, doar pentru a-și arăta puterea și a știrbi autoritatea celor care le propuneau, dar folosind mereu o tehnică perversă: îi lăsa pe ei să anunțe public decizia lor, le susține propunerile chiar prin vot, în schimb a doua zi era împotrivă și, de multe ori, lașitatea celor din jurul lui îi făcea jocul. Partidul a pierdut multe trenuri pe baza mofturilor lui Ion Iliescu. A reușit să păstreze partidul slab, pentru ca el să rămână puternic.
Partidul este de șapte ani în opoziție, dar Ion Iliescu nu are de ce să fie trist: nici un lider care i-a urmat nu a mai fost capabil să câștige funcția cea mai înaltă în stat și El a rămas unic, singurul învingător, restul pot să vină să-I pupe papucul.

Managementul prin frică: vigilența față de trădători și deviaționiști
Iliescu a condus mereu înfricoșând partidul de pericole imaginare și folosind tehnica bolșevică a vigilenței față de trădare: cine spune adevărul este trădător, dacă vrea alegeri libere în partid este CDR-ist, dacă vrea ca vicepreședinții să fie aleși, nu numiți, sigur este infiltrat de dușmanii politici. O altă metodă de control a fost acuza de deviaționism, etichetă care mi-a făcut onoarea să mi-o atribuie mie.
Partidul era mereu timorat, chiar și atunci când era puternic din punct de vedere electoral. Era mereu dependent de lumina care venea de la Tătucu. Guerrila lui Traian Băsescu a putut avea succes numai datorită faptului că PSD se mișca greu, oamenii nu puteau acționa independent.
Marea problemă a PSD a fost faptul că era mereu captiv al unui lider care a delegitimat orice formă de autoritate, rupând prin aceasta constant coloana vertebrală a unui partid de stânga care, altfel, ar fi putut face istorie mai mult decât a făcut. Doar trei ani, în perioada 2001-2003, partidul a fost liber de influența lui Iliescu (intrând sub autoritatea unui Adrian Năstase cuprins de entuziasmul schimbării), iar rezultatele pentru țară s-au văzut.

Mircea Geoană – primul care s-a speriat de libertatea de a decide

Mircea Geoană a fost primul care a aceptat să conducă un proiect de revoltă și, după ce a câștigat, nu a avut curajul să preia puterea cu autoritate, legitimitate avea. S-a speriat, a făcut un târg cu baronii locali, iar aceștia i l-au adus pe Iliescu din nou la conducere. În momentul în care el a crezut că Ion Iliescu l-ar putea ierta pentru că a adus un dram de democrație în partid și, mai ales, pentru că i-a contestat autoritatea, Mircea Geoană a pierdut totul, restul era doar o problemă de timp. Și-a trădat apoi prietenii, dar și pe cei care l-au transformat în lider.
A avut noroc să piardă în fața unui lider tînăr și nu să fie înjunghiat pe la spate de vreo manevră a vechii nomenclaturi, ținută de Iliescu în viață. În mod normal, după pierderea alegerilor, Mircea Geoană ar fi trebuit, oricum, să renunțe la președinția partidului și la orice altă funcție.

Victor Ponta- ultimul dintr-o serie veche sau primul dintr-o serie nouă?

Sunt solidar cu Victor Ponta nu pentru că, în toată această bătălie, si-a ales rolul de luptător si nu de negociator, ci pentru că am încredere în visul lui de schimbare. Uneori, poate l-am pritocit împreună, dar asta nu are mare importanță, el este prea mândru ca să ceară ajutorul. Nu a fost întotdeauna erou în lupta pe care a dus-o alături de noi, cu nomenclatura iliesciană, dar are timp să se achite de datoriile față de prieteni.
După ce l-a învins pe Geoană într-o luptă inegală, Ponta avea mare parte din gașca baronilor locali împotrivă, a ezitat și i-a făcut unele concesii lui Iliescu, dar câteva și lui Năstase, iar cei doi ajung să transmită că tânărul lider este imatur și că, de fapt, ei sunt cei care conduc partidul. Strategia le-a reușit într-o anumită măsură, cu toate că Ponta nu este naiv. Chiar dacă mă uimește cu cunoștintele sale despre istorie, o pasiune despre care spune că-l ajută și în politică, Victor nu a preluat însă tot limbajul și nici practicile decizionale ale celor mai vechi. Nu a scăpat nici el de ideologia victimizatoare conform căreia orice pesedist care nu îl înjură pe Băsescu de mamă, cu voce tare, este tradător pedelist, dar cred că el are timp să înțeleagă că cei care strigă cel mai tare s-ar putea să o facă pentru că este cea mai bună acoperire.
Însă cel mai important lucru este că noul Președinte PSD nu a uitat nimic din ce a promis la Congresul în care a fost ales, ba mai mult, din când în când își verifică lista de promisiuni, iar eu pot depune mărturie sub jurământ că așa este. A bifat deja câteva propmisiuni importante aflate pe lista sa, fără mare scandal, dar cu încăpățânare, și are determinarea de a nu renunța la niciuna. Partidul nu poate decât să aibă încredere în el, căci Victor Ponta este captiv, datorită vârstei. La vârsta lui nu are unde să se retragă, nu poate ieși la pensie, mai are vreo 30 de ani buni de politică. Cât privelte retragerea, poate da chiar un exemplu bun, pe care partidul nu l-a avut din partea lui Ion Iliescu, adică se poate retrage la timp pentru a deschide calea tineretului și reformei necesare la acel moment când se va produce. ”

Am fost fericită că alții, mai deștepți decât mine, au o părere asemănătoare.

Întreg articolul, să nu uităm faptul că spre lauda sa domnul Dâncu a fost singurul care a realizat în anul 2009 niște sondaje profesioniste, atunci când întreaga mass-media îl dădea câștigător pe domnul Mircea Geoană, îl găsiți :

http://vasiledancu.blogspot.com/2011/11/ultima-batalie-stangii-daramarea.html