Din curtea vecinilor noștri se auzea din când în când : “ Vine el tactu΄, vezi tu pe dracu΄! ”
Era tanti Dora, mama colegilor mei de joacă care, în mare grabă , trecând pe lângă ei, avea mereu de făcut ceva în gospodărie, îi atenționa că trebuie să fie cuminți pentru că odată cu venirea asfințitului își vor primi răsplata pentru faptele de peste zi. Nu știu să-l fi văzut vreodată pe nea Ion, tatăl lor, să-i fi bătut sau măcar să fi răzbătut în stradă zgomot , țipete sau plânsete.
Peste zi vecinele noastre , mai toate casnice, trebăluiau în gospodărie.
Când însă se apropia asfințitul soarelui mâncarea era deja pusă la răcit, rufele uscate strânse de pe sârmele întinse în mai toată curtea, temele chiar nefăcute erau date ca terminate și toată lumea cu mic cu mare se odihnea sau, noi copiii, se juca.
Mama și sora ei, mătușa Marta preferau să-și bea în curte, sub dud, cafeaua de după amiază. La fel făceau și cei doi profesori de educație fizică , familia Barbu.
Bunica însă , își lua scăunelul de lemn, pe atunci nu era moda celor din plastic , și se așeza lângă poarta noastră. Până târziu seara și-l muta după poftă la tanti Dora, lângă banca ce-i străjuia intrarea în curte, sau oriunde i se părea că discuția este mai aprinsă sau palpitantă. Noi n-aveam bancă în fața porții și de aceea centrul de discuții rar se întâmpla să fie în fața casei noastre.
Vă dați seama că nu doar bunica mea proceda astfel. Erau multe bunici pe strada noastră și toate erau guralive și curioase.
Încă de când dădea firul ierbii până toamna când picau frunzele era o activitate febrilă, seara , pe strada noastră.
Copii fiind, ne bucura prezența lor, a celor adulți. Ne povesteau despre jocurile din copilăria lor iar unii dintre ei chiar ni se alăturau .
Alți adulți se arătau dezinteresați, aceștia erau cei morocănoși din fire dar își găseau chiar în acele momente activități cum ar fi udatul florilor , plivitul ierbii sau mai știu eu ce.
Nefericite erau doar fetele mai mari ca noi, care , ajunse la vârsta majoratului, se întorceau acasă de la întâlnirea avută însoțite, de băiatul de care era îndrăgostită, sub ploaia de priviri iscoditoare a bunicelor.
Cine oare stătea să privească frumusețea de de culori ce se răsfirau într-o continuă mișcare pe cerul nesfârșit în asfințit ?
Băncuţele de la porţile caselor, erau blogurile vremii! 🙂
ApreciazăApreciază
Bună !
M-am gândit scriind că, de fapt când nu aveam televiziuni, socializam între noi mai des.Eram și mai puțini ocupați.
ApreciazăApreciază
comentariul lui tibi spune tot. blogosfera de la poartă! 🙂 eu nu am trăit asta, când m-am înălţat suficient de mult nu prea am ma mers la bunici, iar la oraş blogosfera era departe, în parc, ascunsă de copaci. 😀
îmi place tare mult, carmen, felul în care te joci cu cuvintele, găsindu-le de fiecare dată înţelesuri care mă surprind.
mulţumesc mult că m-ai găsit.
ApreciazăApreciază
Psi, îmi doresc de mult timp să scriu dar leneșă cum sunt, hai să zic contemplativă că sună mai bine, mă las purtată de gânduri fără a trece la acțiune. Voi, și pentru acest fapt eu sunt cea care trebuie să vă mulțumesc, mă impingeți în mod nevăzut de la spate și mă obligați să gândesc. Și uite așa simt cum pe zi ce trece devin o alta. Că e bine, că e rău, vom vedea.
ApreciazăApreciază