Pisica ce mi-a fost băgată-n suflet

Acesta este iubitul meu Tomi

I Cred că am avut de-a lungul anilor mai multe pisici. Ce spun cred , sunt sigură. Erau pisicile, câte una în odată , de care avea grijă mama mea. Atât de multe că nu le mai țin minte nici numele, nici culoarea. Rasa, e mai simplu, că erau toate maidaneze. Îmi amintesc că le iubeam, de fapt doar le acceptam, dar nu eram persoana care să stau cu ele în brațe, să le mângâi, să le giugiulesc, să le dau mâncare sau cel puțin să le observ. Ele erau și pace. Treceam pe lângă ele cu gândurile mele. Eu eram atașată de Lăbuș. Ați înțeles că mă refer la câine, un ciobănesc mare și rău dar care mie îmi era prieten fidel.

II Viața la bloc nu-i o fericire. Să te gândești la animale de companie când , și așa, simți că te sufoci în cei câțiva metrii pătrați e deja o nebunie.
Ni s-a recomandat de către medici, preoți, prieteni să luăm un animăluț poate, poate Alexandru, băiatul mai mic, se va hotărî să vorbească.

Cum prietena mea din copilărie, Anca, avea un rottweiler , de fapt o ea, pe Tara, și cum eu m-am îndrăgostit pe loc și iremediabil de câine, a fost așa ca un ” coup de foudre ”, când aceasta a făcut pui am primit și eu o cățelușă.
Avea doar 6 săptămâni și am așezat-o lângă noi în pat ca nu cumva să plângă sigură și să se sperie. Am botezat-o fără prea multe farafastâcuri tot Tara și a devenit cel de-al treilea copil al meu, cel cu care visam să-mi împart bătrânețile .

Socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg și, în loc să se atașeze de Alexandru așa cum ne făcusem noi planul, a fost atrasă de bunătatea lui Mihai, devenind prietena lui.

Văzând Alexandru că Tara , ca un cățelandru de rasă îl mai și mușcă, o făcea în joacă, și că e nedespărțită de Mihai a început să ceară să aibă … pisica lui.
Ei bine, nebunia asta n-aveam cum s-o accept mai accept. Aveam doi băieți, ca băieții, doar strângi după ei, aveam ditamai câinele , o pisică-mi mai lipsea.

În acest timp, Tara trona ca o regină în casa mea lăsându-și părul scurt ni negru peste tot, tolănindu-se pe locul cel mai bun din pat sau de pe canapea.
Era a noastră o iubeam și-i treceam cu vederea orice prostiuță pe care-o făcea.

Străinul

Într-o zi , cam prin preajma Crăciuniului, am văzut cum o vecină, profesoară ca și mine, ieșise la ușa apartamentului și bătea cu mătura și fărașul un prăpădit de motan.
” Nu are copii, nu știe ce-i mila. ” Am gândit și am intrat repede în apartamentul meu.
Spre seară, Alexandru vine acasă aducându-mi plocon un motan.
” Pisica mea. Pisica mea.”
Am rămas muți. Tara nu prea agreea pisicile. Când trecea câte un ape stradă abia reușeam s-o ținem în lesă.
” Pisica mea ? ”

Pisica pe care văzusem cu câteva ore în urmă că o bătea vecina mea, cea în apărarea căreia nu mișcasem un deget, era cea pe care ne-o adusese plocon acasă fi-miu.
” Pisica mea. Pisica mea.” O tot ținea una și bună Alexandru.
Motanul, bătut, cu un ochi micșorat ca lui Băse יִ, cu o bucată ruptă din ureche, răpciugos, la figurat vorbind, adică slab și neîngrijit s-a furișat în bucătărie după frigider și 6 luni nu a ieșit de acolo.

Îi cumpăram pește , scrumbii, și aveam grijă să-I pun apă proaspătă într-un vas și nisip în altul.
Viața noastră s-a desfășurat un timp la fel dar, olteancă cum sunt, am speculat situația speriindu-l pe Alexandru că voi goni motanul în cazul în care el mă mai supără trântind cu zgomot ușile.

Dragostea pentru motan i-au temperat ieșirile adolescentine și, uite așa, am integrat pisica în viața noastră.

Pentru că era cu un ochi mai mic de la bătaie am vrut să-l botez Traian. Cum Alexandru nu-l poate pronunța sunetul ” r ” și altele am renunțat la acest nume. Am ajuns la numele Tomi cu i românesc pentru că , deh, nu-i de sânge albastru.
Nu spun că-mi blestemam zilele, n-am ajuns până acolo, dar eram tare nemulțumită ca o soacră de nora ei. În loc să fi luat o pisică frumoasă , de care să-mi fie drag, mă procopsisem cu un motan urât care mai era și foarte bolnav.

Am mers la medicul veterinar și acesta mi-a spus că nu mai are mult de trăit. Că are ficatul, stomacul și nu mai știu ce organe interne bolnave. Mă speriasem doar văzând scaunele moi și foarte urât mirositoare pe care le avea.
Nu știam ce urmează. La un moment dat ,m-am trezit că motanul meu nu mai are păr pe jumătatea superioară a corpului. Până și mustățile îi căzuseră. Pielea albă avea, din loc în loc, răni pe care le tratam cu unguent.
Ca să vă puteți imagina cum arăta, vă rog ,să faceți un exercițiu. Amintiți-vă de felul în care arătau cei de la Auswitch și veți înțelege cum era Tomi. Ca ieșit dintr-un lagăr de concentrare, de exterminare, numai că nu era un om ci o pisică.
I-am făcut tratament medicamentos . Antibiotice, vitamine, întăritoare. Pisica mea nu-și revenea deloc.

” Domnule doctor, m-am adresat lui Cristi Bobu,  Cabinet veterinar Dr Bobu Cristian,  cel care-mi trata și pe Tara, eu aș vrea să-I facem cefalosporine . S-ar putea să aibă vreun microb rezistent la antibiotice.”

Medicul, un tânăr cu multă dragoste de animale și care nu practică eutanasierea lor, a fost de acord.
După câteva luni de tratament motanului Tomi i-au crescut părul și mustățile.
Încet, încet a căpătat curaj și a ieșit de după frigider. Pas cu pas, cu multă răbdare a ajuns lângă Tara, Tărica noastră, pe canapea. S-a integrat.

Tara

Tara îl accepta de dragul nostru pe motanul Tomi. Nu era prietenoasă cu el dar nici nu-l lătra sau, Doamne ferește, mușca. Se făcea că-l ignoră.
Tomi șmecher, mare și dornic de afecțiune, se ținea după Tara prin casă dar și după noi. Tara fiind mai grea îmi dormea la picioare, Tomi pe umărul sau gâtul meu.

La un moment dat Tara s-a îmbolnăvit. Am mers la același medic. Medicul de familie al animăluțelor noastre. A crezut că este răcită. I-a dat tratament și pentru 2-3 săptămâni s-a simțit bine. Apoi s-a simțit rău. Împreună cu doctoral Bobu am mers la Ploiești ca să-I facă analize mai complete. Avea cancer ganglionar.
Trei luni am îngrijit-o ca pe un om. Medicul venea să-i facă citostatice. Tomi stătea lângă noi și privea cum o tratează medical, cum îi dau eu mâncare în gură, cum îi dau pastilele Tarei .
Făcea ochii mari și privea. Cu o săptămână înainte, de moartea Tarei, Tomi nu a vrut să mai mănânce nimic.
Tara nu a murit până Mihai nu a terminat sesiunea de iarnă. S-au văzut seara, Tara s-a bucurat mult, nu mai putea de trei luni să se miște, iar dimineața am găsit-o înțepenită cu capul întors către noi.

Mihai a stat și a privegheat-o plângând în timp ce eu am mers să rezolv unde s-o înmormântăm.

Tomi nu se manifesta dar, de supărare, încă o săptămână după ce am pierdut-o pe Tara, nu a mâncat nimic.

Mi-a fost teamă să nu se prăpădească și el. Ani de zile nu s-a mai așezat în locurile unde stătea împreună cu Tara.

Acum

Am rămas foarte apropiați. Îl iubesc cum n-am iubit nicio altă pisică. Umblă după mine indifferent unde merg prin apartament. Noaptea îl las dormind și când mă întorc de la baie îl găsesc căutându-mă scâncind. Mai are doar un singur dinte pentru că e destul de bătrâior. Nu plec de acasă și nu stau internată prin spital pentru că nu mă lasă inima să-l las singur.
Știu că suferă mai ceva decât un om.