Cine ești tu, necunoscuto ?

I
Cine nu cunoaște zicala ” cunoști bine un om abia după ce ai mâncat un sac de sare împreună ”, oricum ceva în genul acesta, își poate închipui că poți să știi cu adevărat cum este în realitate o persoană pe care nu o cunoști decât după ce vrea să-ți arate că ar fi.

Trăiești zeci de ani alături de o persoană pe care o stimezi și o iubești și, deodată , tam –nesam, descoperi că este găunoasă, plină de ranchiună și de resentimente.
O să vă gândiți repede că mie mi se întâmplă toate nenorocirile, că doar eu am parte de astfel de experiențe.
O, nu.
Dar un mă pot abține să vă povestesc o întâmplare deosebită.

O femeie fără copii s-a gândit că surplusul de iubire pe care-l avea de dăruit să-l reverse asupra nepoatelor sale. Zis și făcut. Două surori ale ei, moarte tinere, lăsaseră în urma lor două fete. Pe amândouă le crescu femeia cu aceeași dragoste la început. Una dintre ele nu o contrazicea defel lăudându-i orice gest chiar și unul minor. Cealălaltă însă avea mereu de comentat câte ceva. Orgolioasă, ca orice om, femeia se simțea atinsă în amorul său propriu și, încet , încet începu să o prefere pe cea care îi cânta mereu în strună. Ajunsese să-i reproșeze ceilalte că e rea, că nu o iubește îndeajuns. Cârcotașa realiză ce se întâmplă, femeia care le crescuse, mătușa lor, nu avea întotdeauna dreptate și mai era și orbită în sentimentele ei, dar se gândi că nu are cum să-i demonstreze și se retrase.

Trecuseră ceva zeci de ani. Fiecare dintre nepoate se măritase și își avea proprii copii.

Când nimeni nu se aștepta , mătușa căzu la pat bolnavă și ca să fie totul rău intră într-o comă profundă. Nepoata preferată se grăbi să meargă la ea și să o păzească . Doctorii încercară să o îngrijească dar erau foarte sceptici în ceea ce privește însănătoșirea. Credeau că va muri. Trecură zile , trecură săptămâni și bolnava părea că nu îți va reveni vreodată.
Nepoata cea preferată , când nimeni altcineva nu mai era de față , plictisită îi spuse soțului :
– Nu vrea să mai moară și asta odată ! Am suportat zeci de ani toate tâmpeniile ei, nu am crâcnit lăudându-i toate prostiile sperând că-mi va lăsa mie casa moștenire. Acum stau ca proasta la capul ei așteptând să moară și ea, încăpățânată ca întotdeauna nu se hotărește să moară. Haide acasă ! Poate dă Dumnezeu și până mâine moare hoașca asta !

Au plecat.

Ca o minune, să știți că mai există așa ceva, a două zi au găsit-o cu ochii deschiși.

– Mătușico, în sfârșit , te-ai făcut bine. Ce mult ne bucurăm !
Nepoata preferată a îmbrățișat-o, a sărutat-o și a mângâiat-o. Toți cei ai ei au făcut la fel.

Au trecut vreo câteva luni și nepoata cealălaltă venise în concediu la mătușa care îi fusese ca o mamă.
Chinuindu-se să lege cuvintele mătușa ia cerut iertare.
– Te-am nedreptățit atâția ani spunându-mi că nu mă iubești. Am greșit amarnic cu tine. Oare mă vei putea ierta vreodată ?
– Mătușico, nu te mai necăji acum. Ai văzut și tu cum adevărul a ieșit la iveală. Nu am sperat niciodată că îl vei putea afla. Dumnezeu a văzut că nu am fost falsă cu tine și a făcut o minune ca tu să poți auzi cu urechile tale. Degeaba ți-aș fi spus eu ceva . Nu m-ai fi crezut.

II

– Tu ești ușor de păcălit . Îmi spune prietenește , mai mereu, o colegă.

E adevărat. Prefer ca rudele mele, prietenii și cunoscuții mei să mă considere fraiera de serviciu care are încredere în oameni decât să rănesc pe cineva arătându-i că mă îndoiesc de buna sa credință.

Cât de încântată am fost într-o bună zi când, întorcându-mă acasă și deschizându-mi poșta electronică, am descoperit cu uimire că o persoană absolut necunoscută mie mi-a apreciat ce scrisesem și , culmea nesperării, se abonase la postările mele.

Ura ! Mi-am zis eu bucuroasă. Am intrat, în sfârșit, în lumea bloggerilor.
E drept că nu era ce sperasem eu, o adeptă a luptei împotriva corupției din orice domeniu dar mai ales al justiției, al ” dictaturii justiției ” române, ci mai degrabă părea o ființă sensibilă, bună, dornică de cunoaștere și foarte împăciuitoare.
Până la urmă, mi-am zis în continuare, până și eu m-am plictisit să tot atac , să tot fiu voit –agresivă și nimeni să nu-mi răspundă. Măcar o înjurătură, măcar o minimă contrazicere care să-mi dovedească , toți visăm asta, că nu a fost doar un clic și că, o persoană , oricare ar fi ea, și-a pierdut din timp și a citit ce-am scris.

Rude , prieteni și colegi aflaseră că am un blog personal și niciuna sau niciunul nu se abonase la postările mele.
” Nimeni nu-i profet în țara sa ! ” m-am amăgit singură.
Ca o datorie de onoare am citit aproape fiecare postare a celei care-mi făcuse safteaua.
Nu era nimic personal rămând ermetic necunoscută mie și celorlalți. Nici măcar răspunsurile la comentarii nu aminteau de stările, trăirile sau întâmplările din viața ei care rămânea total privată.

Și, totuși, din tot ce alege să posteze răzbate o bunătate nesfârșită , o sensibilitate deosebită și o dorință de cunoaștere la care nu te-ai aștepta din partea unei persoane atât de tinere. Nici la atâta înțelepciune.

Cine ești tu, necunoscuto venită din lumină, tu ființă blândă și iertătoare care nu vezi în noi și în faptele noastre întunecate și pline de păcate decât voia lui Dumnezeu ?

Cine ești tu cea care ne conduci cu blândețe pe cărări nebătute de noi ?
Iar dacă sunt cunoscute, drumurile prăfuite de atâția pași, tu ești cea care ne arăți frumusețea lor. Cine ești ?

Au mai scris pe această temă :TiberiuOrăşanu, psipsina, Redsky2010