Iertarea

Atunci când ierţi te naşti din nou

Pentru că este Vinerea Mare şi Isus ne-a învăţat să iubim şi să iertăm, vreau să scriu în astă seară despre iertare.

Pentru cei care nu au apucat să citească postarea anterioară ,,Ziua în care mor prieteniile,,  dacă nu vor înţelege despre cine şi ce este vorba,  îi sfătuiesc să o citească.

Nu am suferit nici pentru funcţia pierdută, pe care nu dădeam prea mare importanţă, nici pentru banii pierduţi, este vorba despre indemnizaţie , cu toate că aveam băiatul în ultimul an de facultate şi banii îmi erau mai mult decât necesari,  cât am suferit că am fost înşelată în aşteptările mele.

 În sentimentele mele sincere.

Am fost pe punctul de a mă îmbolnăvi şi, doar dragostea mea pentru băieţii mei,  mi-a dat puterea să merg mai departe.

Pentru că ştiam cât de necesară este iertarea,  m-am rugat necontenit la Dumnezeu să o iert pe fina mea, cea pe care eram cel mai rău supărată.
M-am dus şi m-am spovedit sperând ca după aceea să nu mai mă înfurii la aducerea aminte. Totul a fost inutil. Aveam senzaţia că,  de fapt,  chiar eu eram aceea care nu voiam să iert.

Astă vară m-am îmbolnăvit şi am căzut la pat.  Aparent nu era de natură nervoasă ci fizică.  Ştiam însă că gândurile noastre sunt cele care ne îmbolnăvesc.
Mi-era teamă să ajung  iar în spital,  mă îngrozea ideea de a fi iar traumatizată fizic şi moral de medici şi , de aceea  m-am hotărât să postesc.

Ca să mă vindec.

Primele trei zile nu am mâncat nimic şi nu am băut nici apă, şi precum în postul Esterei,  m-am rugat.  De fapt, nici nu aveam puterea să fac altceva decât să stau în pat şi să mă rog.  După trei zile am început să beau apă.

Fiind mai tot timpul leşinată,  de foame, având timpul necesar să cuget la toate şi la tot, mi-am amintit că se spune că ne îmbolnăvim pentru că nu iertăm.

Am chibzuit, am chibzuit şi am ajuns la concluzia că mult mai importantă este viaţa şi nimic nu merită ca să risc să o pierd.  După a cincea zi, am simţit cum toată supărarea mea pe Otilia, fina mea trecuse. În a şaptea zi de post am chemat ambulanţa.  Întrebată de medic , de ce am aşteptat până în ultima clipă , am fost de o sinceritate , cred eu, dezarmantă.

,, Nu îmi este teamă de boală cât mă îngrozeşte faptul de a ajunge pe mâna doctorilor.,,

Nu putea să mă certe,  eram la un pas de moarte, mi-au spus după aceea.

S-au purtat însă, atât de plini de compasiune şi de profesionalim, cum nu mi se mai întâmplase de zeci de ani.

Din acele zile,  nu am mai fost supărată pe fostele mele prietene.

 Le-am iertat pentru binele meu.