Cum am scăpat eu nebătută și nearestată în ziua de 14 iunie 1990 I

La radioul așezat direct pe parchet se vorbea doar despre incidentele din București. Cum nu aveam televizor, nu-i găseam rostul până-n decembrie 1989 când propaganda comunistă depășise orice limită suportabilă, eram nevoită să mă rezum doar la a asculta Radio- Actualități România sau posturile Europa Liberă și Vocea Americii care erau o alternativă cât de cât credibilă. Soțul mi-era plecat la Vălenii de Munte , nu-i convenea naveta zilnică la țară, iar eu nu aveam cu cine comenta știrile grave despre confruntările violente între manifestanţi şi forţele de poliţie; despre autobuzele poliţiei incendiate sau despre sediile Poliţiei Capitalei, Ministerului de Interne şi SRI , despre care se tot spunea că au fost atacate și incediate de către proptestarii din Piața Universității.

Mi se părea puțin probabil ca lumea bună întâlnită de mine în Piața Universității să fi dat foc atâtor obiective, tocmai ei care zile în șir scandaseră sloganul ,, fără violență “ . Soțul meu și cu mine în noaptea de 1 mai 1990 discutaserămm cu foarte mulți necunoscuți . Oameni școliți , de profesii diferite, niciunul nu ne-a lăsat impresia că ar avea porniri de piroman. Piața Universității devenise un simbol, kilometrul unu al zonei de ,, fără comunism „ despre care se pomenea frecvent și în presa străină.

Se cânta, se scanda, se aplauda.
Niște vorbe rostite aiurea de către Ion Iliescu, pentru noi Ceaușescu 2, acelea în care ne declarese golani, se transformaseră într-un nou motiv de laudă.

Eu eram golan profesor de matematică și aveam prinsă în piept o hârtie pe care era specificat asta. Ca un fel de ecuson la o conferință importantă. Eram în Piață golani medici, golani ingineri, golani profesori și chiar golani profesori universitari, golani studenți, golani artiști și golani preoți.

Unul dintre cei mai dragi mie golani a fost domnul Alexandru Paleologu , ambasadorul nostru la Paris. Pe dânsul nu l-am văzut în Piață.

Stăteam singură în apartament și mă tot gândeam.
Mai degrabă credeam că s-a pus foc de către oamenii puterii, la fel cum se întâmplase în Germania cu Reichstagul, decât să-mi pot imagina măcar o clipă că vinovați ar putea fi cei din Piața Universității cu toate că văzusem și eu că în ultimile zile erau infiltrate și personae ce nu aveau nicio legătură cu idealurile Pieții Universității .

Cum eram aproape de sfârșitul anului școlar, am anunțat conducerea școlii și în ziua de 14 iunie am plecat la București. Trebuia să văd cu proprii mei ochi ce se întâmpla acolo.

Pentru că auzisem la radio că erau arestați cei care păreau a fi studenți sau intelectuali am fost destul de precaută să-mi las bijuteriile de aur acasă și să mă îmbrac cât mai fără gust . Mi-am pus o cămașă în carouri , verde și roșu, un pantalon reiat de culoarea mov spălăcit și niște sandale tocite. Nimeni nu ar fi crezut văzundu-mă astfel îmbrăcată că am terminat mai mult de opt clase primare și acelea cu mare greutate.

Am ajuns devreme în București și am făcut greșeala să cumpăr din Gara de Nord cotidianul România Liberă. Nu-mi amintesc dacă o doamnă sau un domn , în metrou fiind, a avut grijă să mă atenționeze să-l ascund ziarul . Numai și faptul că eram văzută citind România Liberă era în acele zile un delict pentru care riscam să fiu arestată.

Am coborât la stația Universitate. Am urcat scările și m-am cutremurat vâzând câți mineri erau veniți și cum umpluseră Piața.
Îmi făcusem planul ca să spun celor care m-ar fi întrebat că am venit în capitala țării ca să-mi caut o diplomă pierdută.

Am oprit niște mineri și le-am spus că vreau intru în clădirea Universității București la Facultatea de matematică. Erau un grup de oameni ce mi s-au părut destul de pașnici. M-au întrebat dacă am o legitimație de muncă. Le explicam că fiind profesoară la o școală mică nu am nevoie de astfel de legitimație.

Trei bucureștence de prin una dintre mahalele Bucureștiului sau poate muncitoare venite din cine știe ce colț al țării , se dusese zeci de ani o politică de dezrădăcinare a țăranilor , trecând pe lângă noi au auzit o parte din răspunsul meu . Au înțeles că nu am legitimație și asta a fost de ajuns ca să le determine să înceapă ca să urle fiecare :

,, Nu muncește, nu are serviciu. Arestați-o !

Nu muncește, nu are serviciu. Arestați-o !
Nu muncește, nu are serviciu. Arestați-o ! “

• Posted on iunie 13, 2011 at 10:42 pm
• Permalink
• 33 comentarii
• Filed in: Păreri, păreri
• Etichete: colaboratori ai securității, iunie 1990, mineri, mineriada 1990, securişti